suspensie sf [At: STAMATI, D. / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr suspension, lat suspensio] 1 Întrerupere intenționată a comunicării orale sau scrise, lăsând urmarea să fie subînțeleasă de auditor sau cititor. 2-3 (Îljv) În ~ Întrerupt. 4-5 (Îal; pex) Amânat² (2). 6 (Înv; îf ~iune) Suspendare (7). 7 (Îvr; îf ~iune) Încetare temporară a luptelor. 8 (Chm) Sistem dispers solid-fluid, cu proprietăți asemănătoare dispersiei coloidale, dar cu un grad de dispersie mai mare. 9-10 (Chm; îljv) În ~ Dispersat dintr-un fluid. 11 (Pan) Mod de susținere a echipamentului mobil al unui instrument. 12 (Pan) Piesele care susțin echipamentul mobil al unui instrument. 13 (Pan) Legătură elastică sau prin cablu dintre un sistem tehnic și piesa lui de reazem. 14 (Spc) Legătura elastică dintre cablul unui vehicul și osiile sau roțile sale, constituită din elemente elastice și amortizoare de oscilații.

SUSPENSIE, suspensii, s. f. 1. (Gram.) Întrerupere (intenționată) a șirului gîndirii, a frazei. ◊ Puncte de suspensie = semne de punctuație (reprezentate în scris printr-un șir de trei puncte), care arată că formularea frazei, a fost intenționat întreruptă (cititorul trebuind să-și completeze singur înțelesul). 2. (Fiz.). Sistem format dintr-o fază solidă și una fluidă, în care faza solidă dispersă este în echilibru continuu în interiorul fazei fluide sau are o viteză de depunere neglijabilă. ◊ Loc. adj. și adv. În suspensie = a) (construit cu verbele «a rămîne», «a lăsa», «a ține»; despre o hotărîre, despre o acțiune politică, judiciară etc.) amînat, oprit, suspendat (temporar); b) (Chim., Fiz.; despre starea unor particule de materie) dispersat într-un fluid. Apa este tulbure cînd conține în suspensie nisip fin, mîl etc. 3. (Tehn.) Fel de susținere a echipamentului mobil al unui instrument; ansamblul pieselor care susțin echipamentul mobil al unui instrument. 4. (Tehn.) Legătură elastică sau flexibilă dintre un sistem tehnic și reazemul său. ◊ Suspensia unui vehicul = legătură elastică dintre șasiul unui vehicul și osiile lui, care poate amortiza mișcările perturbatoare importante, asigurînd și stabilitatea, vehiculului în mers. – Variantă: suspensiune s. f.

SUSPENSIE s.f. 1. Atîrnare. ♦ Întrerupere (intenționată) a sensului, a frazei. 2. Sistem format din particule solide foarte fine care se găsesc în echilibru într-un lichid. 3. Mod de susținere a echipamentului mobil al unui instrument; piesele care susțin acest echipament. ♦ Legătura elastică dintre un sistem tehnic și piesa lui de reazem. [Gen. -iei, var. suspensiune s.f. / cf. fr. suspension, lat. suspensio].

SUSPENSIE s. f. 1. întrerupere (intenționată) a șirului gândirii, a comunicării. ♦ în ~ = suspendat temporar, amânat. 2. sistem format din particule solide foarte fine care se găsesc în echilibru într-un lichid. 3. mod de susținere a echipamentului mobil al unui instrument; piesele care susțin acest echipament. ◊ legătură elastică dintr-un sistem tehnic și reazemul lui, care amortizează zguduirile mai mari. (< fr. suspension, lat. suspensio)

SUSPENSIE ~i f. 1) Legătură elastică (sau prin cablu) dintre un sistem tehnic și elementele sale de sprijin. 2) Totalitate a particulelor formate într-o substanță solidă dispersată într-un fluid. ◊ În ~ a) se spune despre acțiuni (juridice) amânate temporar; b) se spune despre o substanță dispersată într-un fluid. 3) Întrerupere a vorbirii (reprezentată în scris prin trei puncte). Puncte de ~. [G.-D. suspensiei; Sil. -si-e] /<fr. suspension, lat. suspensio, ~onis

suspensiune sf vz suspensie

SUSPENSIUNE s.f. v. suspensie.

suspensiune f. 1. acțiunea de a suspenda și starea celui suspendat; 2. încetarea momentană, întrerupere; 3. interzicere temporară: o suspensiune de trei luni.

*suspensiúne f. (lat. suspensio, -ónis. V. pensiune). Acțiunea de a suspenda. Starea celuĭ suspendat. A ținea pe cineva în suspensiune, a-l ținea în stare de amînare, în nebotărîre. Ret. Figura pin care tragăneĭz puțin vorba pin perifraze saŭ o scurtă tăcere pînă să te pronunți p. a ațîta curiozitatea și a produce maĭ mult efect (înscris se arată printr’un șir de puncte. V. retorică). Chim. Starea unuĭ corp foarte divizat care se amestecă cu un fluid fără să se disolve. Fiz. Suspensiunea luĭ Cardan, suspensiunea unuĭ instrument într’o pozițiune perfect verticală. – Și -énsie.

suspensie (desp. -si-e) s. f., art. suspensia (desp. -si-a), g.-d. art. suspensiei; pl. suspensii, art. suspensiile (desp. -si-i-)

suspensie (-si-e) s. f., art. suspensia (-si-a), g.-d. art. suspensiei; pl. suspensii, art. suspensiile (-si-i-)

suspensie s. f. (sil. -si-e), art. suspensia (sil. -si-a), g.-d. art. suspensiei; pl. suspensii, art. suspensiile (sil. -si-i-)

suspensie

suspensiune.

SUSPENSIE s. pauză. (Momente de ~.)

SUSPENSIE s. pauză. (Momente de ~.)

SUSPENSIE s. f. (cf. fr. suspension, lat. suspensio, -onis): întrerupere voită a șirului gândirii, a comunicării, când restul poate și este preferabil să fie subînțeles sau când vorbitorul caută anumite cuvinte, pentru că nu-i convine să-și îmbrace gândurile în cuvintele pe care le are în minte în acel moment. Ea este marcată cu ajutorul punctelor de s. (v. puncte de suspensie). Astfel: „Am înțeles, zic, du-te și n-ai grijă: aibi curaj!... cu metodele moderne...” (I. L. Caragiale); „Dai cartea asta, căpitane Cozmuță. Dacă este vreo pricină de împotrivire... – Nu poate fi nici o împotrivire, măria-ta” (M. Sadoveanu); „Ai făcut bine că i-ai tăiat; pentru că...” (C. Negruzzi): „M-a trimis tata-mare să-mi dai... să-mi dai... – Bani ai ori să... – Am, uite-i” (L. Rebreanu).

suspensie (lat. suspensio „incertitudine”, „întrerupere”), figură retorică prin care vorbitorul, întrerupând, la un moment dat, enunțul, țintește să ațâțe curiozitatea interlocutorului (auditorului) față de ceea ce urmează; să-l țină adesea în incertitudine, pentru ca, apoi, enunțul să se completeze cu altceva decât s-ar fi așteptat (A): „Eu unul iți spui atâta, că de-oi fi vreodată crai – Lucrul este cu putință – ei, bine, de trei ori vai, Ce legi aspre n-aș mai face ca să dau peste hotară Și să gonesc într-o clipă toți moldovenii afară! Însă toți! Toți pân’ la unul! Nici un om! Nici un picior Numai pe Răzvan, el singur, l-aș lăsa... ca să-l omor!” (B. P. Hasdeu) S. se marchează cu trei puncte, numite „puncte de suspensie”, care anunță o pauză în expunerea ideii, urmată de o „surpriză”, ca în exemplul de mai sus, care însă poate fi și ironie: „Prefectul nu-și mai vede capul de treburi, căci e aproape să se declare o dizidență în partidul local guvernamental; și dacă guvernul pierde câțiva partizani, pierde și el funcția și... are familie grea.” (I. L. Caragiale) Sin. sustentație.

SUSPENSIE (< lat. suspensio, întrerupere) Figură de stil, folosită și în oratorie, prin care oratorul, în dorința de a stîrni atenția auditoriului, își întrerupe discursul, enunțînd altceva decît se aștepta. Ex. Pristanda: - O făcurăm și p-asta... și tot degeaba! (I.L. CARAGIALE, O scrisoare pierdută) Punctarea cu trei puncte (puncte de suspensie) etc. marchează o pauză în enunțarea ideii, urmată de o „surpriză”.