SILEPSĂ, silepse, s. f. Construcție sintactică în care cuvintele se acordă după asociații logice și nu după regulile gramaticale obișnuite; p. ext. figură de stil în care se folosește o astfel de construcție sintactică și în care un cuvânt este luat atât în sensul propriu, cât și în cel figurat. – Din fr. syllepse, lat., ngr. syllepsis.

silepsă sf [At: EUSTATIEVICI, GR. RUM. 107^V/4 / V: (înv) sileps (A: nct), ~lipsis (S și: sillipsis, syllipsis) / Pl: ~se / E: ngr σύλληψις, lat syllepsis, fr syllepse] 1 Construcție sintactică în care cuvintele se acordă după asociații logice și nu după regulile gramaticale obișnuite. 2 (Pex) Figură de stil care conține o astfel de construcție sintactică sau în care un cuvânt este luat atât în sensul propriu, cât și în cel figurat. corectat(ă)

SILEPSĂ, silepse, s. f. Construcție sintactică în care cuvintele se acordă după asociații logice și nu după regulile gramaticale obișnuite; p. ext. figură de stil în care se folosește o astfel de construcție sintactică și în care un cuvânt este luat atât în sensul propriu, cât și în cel figurat. – Din fr. syllepse, lat., ngr. syllepsís.

SILEPSĂ, silepse, s. f. Construcție sintactică în care acordul se face după ideea care predomină în mintea vorbitorului (și nu după regulile sintactice obișnuite). Fraza «O mulțime de oameni au venit» este un exemplu de silepsă.

SILEPSĂ s.f. Construcție sintactică în care acordul se face potrivit ideii care predomină în mintea vorbitorului și nu conform regulilor gramaticale; sineză; (p. ext.) figură de stil în care un cuvînt este luat atît în înțelesul lui propriu, cît și în cel figurat. [< fr. syllepse, cf. lat., gr. syllepsis].

SILEPSĂ s. f. 1. construcție sintactică în care acordul se face după sens și nu după regulile gramaticale; sineză. 2. procedeu prin care un cuvânt este luat atât în înțeles propriu, cât și figurat. (< fr. syllepse, lat., gr. syllepsis)

SILEPSĂ ~e f. Construcție sintactică în care acordul cuvintelor se face după sens și nu după regulile gramaticale. /<ngr. sýllepsis, lat. syllepsis, fr. syllepse

silepsă f. figură gramaticală prin care o vorbă concordă mai mult cu ideea decât cu forma alteia: am vorbit cu sfinția sa, el mi-a zis...

*silépsă f., pl. e (vgr. syllepsís, luare la un loc. V. pro-lepsă). Gram. Ret. Figură de cuvinte pin care acordu se face după înțeles, nu după gen, număr saŭ caz, cum ar cere gramatica, precum: o mulțime de oamenĭ aŭ venit. Pin ext. Figură pin care un cuvînt e luat și înțeles propriŭ, și figurat. V. retorică.

sileps^[1] sn vz silepsă

silipsis s vz silepsă

silepsă s. f., g.-d. art. silepsei; pl. silepse

silepsă s. f., g.-d. art. silepsei; pl. silepse

silepsă s. f., g.-d. art. silepsei; pl. silepse

silepsă (lat. syllepsis, gr. syllepsis „luare împreună”), figură de abatere gramaticală, care constă în înlocuirea acordului gramatical cu unul logic între termenii propoziției (A): „Stupoarea n-a ținut însă mult. cum nu pot avea lungă durată niciuna din marile emoții sau pasiuni omenești.” (N. D. Cocea) Sin. parțial sineză.

SILEPSĂ (< fr. syllepse < gr. syllepsis, cuprindere) Construcție sintactică în care acordul dintre cuvinte nu se bazează pe cerințele gramaticale, ci pe ideea ce ele exprimă, pe sens. În silepsă acordul gramatical este omis în profitul acordului logic. Ex. „Bănică trase cu pușca și răsturnă pe al doilea din frunte, dar o mulțime de panduri bănești, călcînd peste trupul tovarășului nost, se repeziră cu săbiile goale asupra lui.” (AL. ODOBESCU, Doamna Chiajna) După unii autori, silepsa ar consta și în folosirea, în același timp, a unui cuvînt și în sens propriu și în sens figurat, denumind-o silepsă oratorică. Ex. „Pirus, fiul lui Ahile, spune ca în Troia el arde mai puternic (cauza: iubirea lui pentru Andromaca) decît Troia arsă de el.” Alții văd în ea o variantă a metaforei, sinecdocei, metonimiei. Silepsa desemnează orice abatere, fie că este vorba de acordul în gen (silepsa genului), număr (silepsa numărului), persoană (silepsa persoanei) sau de acordul în timp.

silepsă oratorică, figură în care unul și același cuvânt (substantiv, adjectiv, verb) este folosit, în același enunț, cu două sensuri: unul propriu și altul figurat (A): „Peșteră-ntunecată, azil al pocăinței, Unde-omenești fumuri [sens figurat] ca fumurile [sens propriu] pier”. (Gr. Alexandrescu) Un joc, oarecum ingenios, de s. o. a cuvântului praf: „Praful să se aleagă [metaforic] de acest praf de pușcă [catachreză], zise pușca scuturându-se de praf [sens propriu].” (Adrian Păunescu) Tot s. o. trebuie să considerăm și folosirea unui cuvânt cu funcție de sinecdocă (figură care nu este un trop) în opoziție cu el însuși repetat ca termen al unei sinestezii (care are sensul absolut de trop): „Nu-i răsărise, privind făpturile încântătoare întâlnite în saloanele marchizului de Lyonne, înfășurate în mătase (sinecdocă) și în mătasea melodiilor [sinestezie]...” (Radu Boureanu) S. o. ilustrează o formă sugestivă a metaforei și comparației, care ajută unui epitet figurat să fie puternic plasticizant prin evocarea, în același timp, și a imaginii obiectului concret, purtător al însușirii (calității) exprimată de acel epitet.