pripas² sn [At: TOMESCU, GL. / Pl: ~uri / E: cf păsui¹] (Mun) 1-2 (Înlesnire sau) păsuire¹ în plata unei datorii. 3 (Pex) Odihnă.

pripas¹ [At: PARACLIS (1639), 258 / V: (îrg) ~aș, (înv) prepaș / Pl: ~uri, (înv) ~e, ~ure, (1-5) ~ași / E: slv припасъ] 1 smn (Îvp) Pui de animal domestic. 2 smn (Pex) Copil. 3 smn (D. vaci; îla) Bun de ~ Prolific, fatând în fiecare an. 4 a (Trs) Sprinten ca un animal tânăr sau ca un copil. 5 sm (Înv) Persoană străină care s-a pripășit pe lângă casa cuiva sau undeva. 6-7 sn (Fam; d. animale domestice, mai ales d. câini; îla) De ~ (Care este sau) care a rămas fără stăpân. 8 sn (Fam; d. copii; îal) Care a fost abandonat și rătăcește de colo până colo. 9 sn (Pex; d. copii; îal) Din flori Si: nelegitim. 10 sn (Dep; d. oameni; îal) Venetic. 11 sn (Rar; îe) A lăsa pe cineva de ~ A abandona pe cineva într-un moment dificil. 12 sn (Îvr) Lucru găsit. 13 sn (Înv) Vită rătăcită rămasă fără stăpân. 14 sn (Înv) Vită prinsă în semănături străine. 15 sn (în legătură cu verbe ca „a lua”, „a prinde”, „a cădea”; îlav) De ~ Drept zălog până la răscumpărarea pagubelor cauzate de vita altuia în semănăturile proprii. 16 sn (Pex) Despăgubire sau amendă plătită pentru o vită prinsă în semănături străine. 17 sn (Buc) Loc îngrădit unde se țin vitele prinse în semănături străine.

PRIPAS, pripasuri, s. n. 1. Pui de animal domestic (miel, ied, vițel, mînz). Cînd s-a fura mieii, n-ai parte de pripas. ȘEZ. II 194. ◊ (De obicei în loc. adj.) De pripas = fără stăpîn, rătăcind de colo pînă colo, al nimănui. Cu priviri de cîine de pripas, se uita numai la gura lui. REBREANU, R. I 126. Auzi telegari? două mîrțoage de pripas. ALECSANDRI, T. 1584. (Fig.) Sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor – copil din flori și de pripas. GALACTION, O. I 45. Băiat din flori și de pripas, Dar îndrăzneț cu ochii. EMINESCU, O. I 173. ◊ Expr. A lua o vită de pripas = a lua o vită rătăcită în semănături ca zălog, pînă la răscumpărarea stricăciunii făcute. Vitele de pe moșiile lui a călcat hotarele altei moșii și sînt luate de pripas. ISPIRESCU, L. 394. ♦ Despăgubire plătită pentru o vită intrată în semănături străine. Sătenii toți cum aflară Cu mari cu mici alergară, Să se plîngă fiecare Spuind păsul său ce-l are... de ispasuri, De pierderi și de pripasuri. PANN, P. V. III 45. 2. (Neobișnuit) Avut, avere (în vite). Ciocoii cei mari sînt cinsprezece familii cu tot pripasul lor. BOLLIAC, O. 236.

PRIPAS ~uri n. pop. Pui de animal domestic. ◊ De ~ fără stăpân. /<sl. pripasu

pripas m. 1. mânz; 2. vită de pripas, fără stăpân, găsită prin holde și pe drumuri; băiat de pripas, rătăcind pe drumuri: băiat din flori și de pripas EM. [Slav. PRIPASŬ, făt].

pripás n., pl. urĭ (vsl. pripasŭ, puĭ, copil, producțiune, d. pripasti, a se întîmpla, pasti, a cădea; bg. pripas, proviziune, munițiune. V. năpădesc). Prăsilă, puĭ de vită: pripasurile uneĭ vacĭ, vacă bună de pripas. De pripas, pripășit, care s’a depărtat de undeva și a venit din întîmplare pe aĭurea, vorbind de vite și (iron.) și de oamenĭ: o vită, un Jidan de pripas. Fig. Fam. Rătăcit, în mică cantitate: maĭ am doĭ gologanĭ de pripas.

prepaș sm vz pripas¹

pripaș sm vz pripas¹

pripas (înv., pop.) s. n., pl. pripasuri (mai ales în: de pripas)

pripas (înv., pop.) s. n., pl. pripasuri

pripas s. n., pl. pripasuri

pripas (pripasuri), s. n. – 1. (Rar) Pui de animal. – 2. (În expresia de pripas) Fără stăpîn, rătăcitor, se spune mai ales despre animale; abandonat, părăsit. – Var. Banat, Trans., pripaș. Sl. pripasŭ „făt” (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 211; Conev 68). – Der. pripăși, vb. (a adopta, a crește un copil abandonat; refl., a se adăposti, a se oploși; refl., a se stabili, a se fixa). Cf. Pintea, Cercetări istorice, XIII, 155.

pripas², pripasuri, s.n. (reg.) înlesnire, păsuire (în plata unei datorii); răgaz, odihnă, tihnă.