14 definiții pentru predicat


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

PREDICÁT, predicate, s. n. 1. (Gram.) Parte principală a propoziției, care arată o acțiune, o stare sau o însușire a subiectului. ◊ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal (sau printr-o interjecție). Predicat nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ. 2. (Log.) Termen al unei judecăți de predicație reprezentând nota care se afirmă sau se neagă despre subiectul judecății. – Din fr. prédicat, lat. praedicatum.

predicat sn [At: HELIADE, PARALELISM, II, 71 / Pl: ~e / E: fr prédicat, lat praedicatum, ger Prädikat] 1 (Grm) Parte principală de propoziție care arată o acțiune, o stare sau o însușire a subiectului. 2 (Grm; îs) ~ nominal Predicat (1) exprimat printr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ. 3 (Grm; îs) ~ verbal Predicat (1) exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, printr-o locuțiune verbală sau printr-o interjecție. 4 (Log) Termen al unei judecăți, care afirmă sau neagă ceva despre subiectul judecății. 5 (În logica simbolică) Element constitutiv al funcțiilor specifice calculului cu predicate (4), care indică o extensiune. 6 (Înv) Titlu nobiliar. 7 (Înv) Nume de cinste.

PREDICÁT, predicate, s. n. 1. (Gram.) Parte principală a propoziției, care arată o acțiune, o stare sau o însușire a subiectului. ◊ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb la un mod personal (sau printr-o interjecție). Predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ. 2. (Log.) Termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva despre subiect. – Din fr. prédicat, lat. praedicatum.

PREDICÁT, predicate, s. n. 1. (Gram.) Partea principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare sau o însușire. Numai verbele la modurile personale pot forma singure predicatul. GRAM. ROM. II 70. Accentul principal al propoziției stă pe predicat, nu pe subiect. IORDAN, L. R. 163. ◊ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal. În propoziția «muncitorul lucrează», «lucrează» este predicat verbal.Predicat nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ și un nume predicativ. În propoziția «muncitorul este harnic», «este harnic» este predicat nominal. 2. (Logică) Termenul unei judecăți care afirmă sau neagă ceva despre subiect. Partea din manualul d-sale care vorbește despre extensiunea sferelor subiectului și predicatului e foarte confuză. GHEREA, ST. CR. III 219.

PREDICÁT s.n. 1. Parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare, o însușire. ◊ Predicat verbal = predicat format dintr-un verb predicativ la un mod personal; predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ și un nume predicativ. 2. Termen al unui raționament care afirmă sau neagă ceva în legătură cu subiectul. ♦ (În logica simbolică) Element constitutiv al funcțiilor specifice calculului cu predicate. [< lat. praedicatum, cf. fr. prédicat].

PREDICÁT s. n. 1. parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare, o însușire. ♦ ~ verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, locuțiune verbală, adverb sau interjecție predicativă; ~ nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ și un nume predicativ. 2. (log.) termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva în legătură cu subiectul. ◊ (log. simbolică) element constitutiv al funcțiilor specifice calculului de predicate. 3. (mat.) enunț care depinde de una sau mai multe variabile și căruia, pentru orice valoare dată variabilelor, îi corespunde o propoziție. (< fr. prédicat, lat. praedicatum)

PREDICÁT ~e n. 1) gram. Parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare sau o însușire. 2) log. Termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva despre subiectul acesteia. /<fr. prédicat, lat. praedicatum

predicat n. în logică și gramatică: ceeace s’afirmă sau se neagă despre subiectul unei propozițiuni.

*predicát n., pl. e (lat. praedicatum, care a fost enunțat). Gram. Log. Ceĭa ce se zice despre subĭect. De ex.: codru înverzește, codru e verde.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

predicát s. n., pl. predicáte

predicát s. n., pl. predicáte


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

predicát s.n. 1. Predicat logic ♦ În concepția logicii clasice care analizează propoziția în subiect + predicat, se opune subiectului, subiectul reprezentând „despre ceea ce se vorbește”, iar predicatul „ceea ce se spune despre subiect”. ♦ În logica formală, denumește componentul propoziției care asociază unui individ o proprietate sau care îl pune într-o relație determinată cu alt sau alți indivizi. 2. predicat sintactic = poziție sintactică reprezentând nucleul/pivotul propoziției 3. Predicat pragmatic = într-o organizare a enunțului sub aspectul informației procurate de componente în construcții normale;

predicát s.n. 1. Predicat logic ♦ În concepția logicii clasice care analizează propoziția în subiect + predicat, se opune subiectului, subiectul reprezentând „despre ceea ce se vorbește”, iar predicatul „ceea ce se spune despre subiect”. ♦ În logica formală, denumește componentul propoziției care asociază unui individ o proprietate sau care îl pune într-o relație determinată cu alt sau alți indivizi. 2. predicat sintactic = poziție sintactică reprezentând nucleul/pivotul propoziției 3. Predicat pragmatic = într-o organizare a enunțului sub aspectul informației procurate de componente în construcții normale;

PREDICÁT s. n. (< fr. prédicat, lat. praedicatum): parte principală de propoziție care arată ce se spune despre subiect. Răspunde la întrebănle ce face?, ce este?, cine este? sau cum este? subiectul: „Și mănâncă frumușel / Și bea vin din burdușel / Și grăiește în ăst fel” (Folclor); „Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz” (V. Alecsandri), „Eu sunt Budulea, cimpoieșul de la Cocorăști” (I. Slavici); „Opinca-i era spartă...” (V. Alecsandri). ◊ ~ verbál: p. exprimat printr-un verb predicativ, printr-o locuțiune verbală predicativă (ambele la un mod personal și la orice diateză) sau printr-o construcție perifrastică de viitor popular. Răspunde la întrebările ce face? subiectul sau ce se spune? despre subiect: „Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium” (M. Eminescu); „Vrând, nevrând, domnul fu silit a se îmblânzi și a-i dărui viața” (N. Bălcescu); „...se strânsese lumea ca la o comedie împrejurul nostru” (Ion Creangă); „Moșule, ie sama de ține bine telegarii ceia, să nu ieie vânt...” (idem); „Am să te apăr eu, Bologa!” (L. Rebreanu); „Eu mă temeam că acuma Budulea Taichii are să fie pedepsit” (I. Slavici). ◊ ~ nominál: p. exprimat printr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ (substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb la infinitiv, verb la supin, interjecție, adverb). Răspunde la întrebările ce este?, cine este? sau cum este? subiectul sau ce se spune? despre subiect: „...pupăza era ceasornicul satului” (Ion Creangă); „Eu sunt nevasta lui Nechifor Lipan” (M. Sadoveanu); „Radu deveni iarăși trist” (A. Vlahuță); „Au crezut-ai că sunt mort?” (G. Topârceanu); „Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor” (P. Ispirescu); „Prietenul meu este al șaselea care se prezintă la acest examen”; „...mama, în slăbăciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel” (Ion Creangă); „Frica ce le cuprinsese pe amândouă era de nepovestit” (P. Ispirescu); „Prietene, este vai de tine acum!”; „Astfel este țara Ardealului” (N. Bălcescu). Tot p. nominale sunt considerate și cele exprimate prin construcții perifrastice de viitor, în structura cărora se află un verb copulativ la conjunctiv, sau cele exprimate prin expresii verbale impersonale: „...s-ar bucura Safta, dac-ar afla că feciorul ei are să fie dascăl” (I. Slavici); „Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte” (Ion Creangă); „Oameni ca dânsul sunt atât de rari..., încât e de mirare cum de se mai găsesc” (C. Negruzzi). ◊ ~ adverbiál: p. exprimat printr-un adverb sau printr-o locuțiune adverbială predicativă, ca în exemplele „...negreșit că și tu ai să te întorci rușinat ca și frații tăi mai mari” (P. Ispirescu); „Bine, frate, firește că sunt curios să aflu” (I. L. Caragiale); „Probabil că un sentiment de răzbunare... l-a făcut pe om vânător” (T. Arghezi); „Fără îndoială că nu aștepta de la mine nici vorbă bună, nici dezmierdare” (M. Sadoveanu). ◊ ~ interjecționál: p. exprimat printr-o interjecție predicativă, ca în exemplele „Iată și pe Fefeleaga!” (I. Agârbiceanu); „Atunci, na! strigă Sorbu” (Em. Gârleanu); „Aho! car nebun, aho!” (Ion Creangă); „Mai bine ia-ți traista și hai la drum” (R. Tudoran). ◊ ~ subînțelés: p. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, prin raportarea acesteia la propoziția anterioară sau prin intonație și pauză, ca în exemplele „Să aducă volumele? – Cine?” [ le aducă, să aducă volumele?]; „Și iepurele alerga nebunește la vale. Mingea – după el!” [alerga]. Pentru clasificarea p. v. critériu.

predicat psihologic, orice segment al unui enunț, care, indiferent de structură lexicală și funcție gramaticală, poartă accentul predicativ (este elementul nucleu sau suport) al comunicării (A): „- Nu e vorba despre asta, domnule.” „- Dar despre ce, mă rog matale?” „- E vorba despre un bun al meu [...]” (M. Sadoveanu) Orice enunț este alcătuit din două unități sau segmente fundamentale: unul – reprezentând cuvântul ori grupul de cuvinte „prezent în mintea vorbitorului” înainte de a vorbi – este elementul cunoscut (determinatul), respectiv subiectul (așezat în fruntea enunțului), și celălalt, necunoscut înainte de a i se asocia (determinantul), pe care-l numim predicat, situat în enunț, după primul (cf. și A. Philippide, p. 126). Dacă aceste două unități ale enunțului au anumiți indici lexico-gramaticali consacrați, se numesc subiect gramatical și predicai gramatical, iar enunțul propoziție; dar se numesc, dacă ele corespund, în adevăr, descrierii de mai sus, și subiect psihologic și p. p. Este cazul când între unitățile gramaticale și psihologice ale propoziției există o concordanță. Așa, de exemplu, dacă vrem să spunem (să comunicăm) ceva despre „copil” vom zice „Copilul / este cuminte” ori: „se joacă”. Segmentele „este cuminte” și „se joacă” aduc un spor de informație față de subiectul „copilul”, a cărui cunoaștere se poate limita și numai la numele de „copilul”. Deseori însă segmentul determinant (elementul necunoscut) poate fi altul decât predicatul, și anume una din părțile secundare ale propoziției, ori chiar subiectul! în acest caz, avem de-a face cu o discordanță între predicatul gramatical și cel psihologic. Concordanța ori discordanța între unitățile gramaticale și cele psihologice o constatăm cu ajutorul unor întrebări analizatoare, dictate de situația ori contextul dialogului locutor-interlocutor ori al „dialogului” cu textul supus analizei gramaticale. Structura întrebării analizatoare este aceasta: ea cuprinde un pronume ori adverb interogativ însoțit de acel element preluat din enunț care reprezintă determinantul, în timp ce particula interogativă reprezintă un substitut al p. p. căutat în analiză. Astfel, dacă p. p. este atributul din propoziție, vom întreba „ce fel de...?” sau „care?”, cum ar fi: – „Ce fel de fructe... ?” Răspuns: „Fructe exotice am cumpărat”, sau: – „Care fructe... ?” Răspuns: „Fructele exotice sunt mai scumpe.” Atributul „exotice” reprezintă p. p. din propozițiile de mai sus. Dacă p. p. este complementul direct, întrebarea analizatoare va fi: „ce” („pe cine”, „pe care”) + verbul regent sau un sinonim: „Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus? Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, A credinței biruință căta orice cavaler.” (Eminescu) Dacă p. p. este un complement circumstanțial, întrebarea sa ar fi „cât timp”? („câți ani” etc.)? sau „unde?” etc. + verbul regent: „Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit.” (Eminescu) sau: „Te îmbeți de feeria unui mândru vis de vară, Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunăoară, O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode.” (Eminescu) Când chiar subiectul (gramatical) este p. p., întrebarea va fi „cine?” + verbul predicativ (sau un sinonim al său): -„Nu trăiți voi, ci un altul vă inspiră... ” (Eminescu) S-a spus că unitățile gramaticale fundamentale ale propoziției sunt la origine unități psihologice ale comunicării, care s-au cristalizat în forma unor anumite construcții lexico-gramaticale, numite subiect (gramatical) și predicat (gramatical): construcții stereotipe legate de tradiția limbii; unitățile psihologice însă au rămas încă vii, exprimând determinantul și determinatul, într-un enunț, dincolo de îngrădirile subiectului gramatical și predicatului gramatical (cf. Hermann Paul, § 180). Determinarea lor în analiza gramaticală a propoziției și frazei înseamnă determinarea reliefului stilistic al enunțului și, prin aceasta, identificarea mesajului fiecărei unități compoziționale a unei opere. Observăm, așadar, că p. p. nu se conservă numai în predicatul gramatical, ci și în alte construcții în care poate fi identificat ca fenomen sintactic permanent în sintaxa propoziției și frazei, legat și de anumiți indici gramaticali, cu valoare constantă (în opoziție cu indicii predicatului gramatical care nu totdeauna este, totuși și p. p.!). Astfel, în sintaxa propoziției, mai ales, atributul predicativ sau elementul predicativ suplimentar este totdeauna un p. gramaticalizat. De asemenea, unele propoziții subordonate cum ar fi cauzala introdusă prin „pentru că”, „fiindcă”, circumstanțiala de excepție introdusă prin „decât că”, circumstanțiala opozițională exprimată printr-o falsă finală ș.a., iar dintre propozițiile regente, principala unei cumulative sunt, iarăși, un p. p. al frazei. Analiza gramaticală, care-și propune să constate concordanța ori discordanța între unitățile psihologice și cele gramaticale în propoziție, să identifice funcția de predicat psihologica unor propoziții în frază, va ajunge la o clasificare supragramaticală sau stilistică a unităților vorbirii. Este vorba de analiza stilistică a propoziției și frazei, care ține de domeniul „gramaticii expresive”. • Morier (p. 308-310) definește astfel p. p.: „Membru al unei propoziții prin care se exprimă, cu privire la ceva, ceea ce vrem să spunem.” Dar aceasta este definiția la care are dreptul, în primul rând, predicatul gramatical. Definiția nu conține diferența specifică. Exemplele discutate de autor ilustrează însă, în adevăr, p. p.; dar Morier le analizează din punctul de vedere al „melodiei sintactice și semantico-afective”, pornind de la o observație a lui Bally, care a arătat că „melodia propoziției tinde să pună în evidență le propos”, respectiv „ceea ce ținem să spunem despre un obiect, le thème”: „Bonjour, Monsieur!” „Entrez, Mesdames et Messieurs!” În adevăr, p. p. este subliniat nu numai prin accent, ci și prin nivelul melodic mai ridicat decât restul enunțului, care reprezintă ceea ce trebuie să numim subiectul psihologic al propoziției sau frazei (cf. Gh. N. Dragomirescu, „Limba română”, 1972, nr. 2).

Intrare: predicat
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • predicat
  • predicatul
  • predicatu‑
  • predica
  • predicata
plural
  • predicați
  • predicații
  • predicate
  • predicatele
genitiv-dativ singular
  • predicat
  • predicatului
  • predicate
  • predicatei
plural
  • predicați
  • predicaților
  • predicate
  • predicatelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)