nazal, ~ă [At: HELIADE, O. II, 373 / V: (înv) ~sal / Pl: ~i, ~e / E: fr nasal] 1 a Care ține de nas¹ (1). 2 a Privitor la nas (1). 3 a Al nasului¹ (1). 4 a (Fam; d. voce, sunete) Care are un timbru specific prin emiterea aerului expirat parțial sau exclusiv pe nas¹ (1) Si: (îvr) naziliar (1). 5 a (Pex; d. timbru, rezonanță) Caracteristic pentru vocea sau pentru sunetele emise pe nas¹ (1) Si: (îvr) naziliar (2) 6 sf (Spc) Sunet nazal (4). 7 sf (Spc) Consoană nazală (4). 8 sf (Înv) Armătură a coifului care apără nasul.

*NAZAL I. adj. 1 🫀 Ce ține de nas: fosele ~, ¶ 2 📖 Se zice despre sunetele modificate sau pronunțate prin nas: vocală ~ă; consonantă ~ă. II. NAZALĂ (pl. -le) sf. 📖 Vocală sau consonantă nazală [fr.].

NAZAL, -Ă, nazali, -e, adj. 1. Relativ la nas, din nas, al nasului. Cavitate nazală. 2. (Despre sunetele limbii) Care se pronunță pe nas, cu scurgerea aerului expirat prin fosele nazale. Vocale nazale. «M» și «n» sînt consoane nazale. ▭ În timpul acestei ocluziuni vălul palatului e coborît și curentul fonator poate trece liber prin nas, ceea ce explică numele de consoane nazale ce se dă lui «m» și «n». GRAM. ROM. I 69. ♦ (Substantivat, f.) Consoană nazală. Am să-i aranjez eu pe parveniții cari... au pierdut pe «r» și au cîștigat secretul nazalelor pariziene. CARAGIALE, O. VII 334.

NAZAL, -Ă adj. 1. Relativ la nas, al nasului. 2. (Despre sunetele limbii) Pronunțat pe nas. // s.f. 1. Consoană nazală. 2. (Ist.) Armătură a coifului care apără nasul. [< fr. nasal, cf. lat. nasalis < nasus – nas].

NAZAL, -Ă I. adj. 1. relativ la nas. ◊ (s. n.) os mic, pereche, în compunerea scheletului nasului. 2. (despre sunetele vorbite, voce) emis pe nas. ◊ (s. f.) consoană nazală. II. s. n. armătură a coifului care apăra nasul. (< fr. nasal)

NAZAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de nas; propriu nasului. Respirație ~ă. 2) și adverbial (despre sunete ale vorbirii) Care se articulează cu expirarea aerului. Sunet ~. 3) Care este propriu vocii sau sunetului emis pe nas. Timbru ~. /<fr. nasal

nazal a. 1. ce ține de nas: fose nazale; 2. care se pronunță din nas: vocală, consoană nazală.

* nazál, -ă adj. (lat. nasalis). De la nas: fosele nazale. Gram. Pronunțat pe nas: consonantă nazală. S.f. Literă nazală. S.n., pl. urĭ și e. Prelungire a coifuluĭ care, în vechile armaturĭ, apăra nasu. Adv. Pe nas: a vorbi nazal.

nasal, ~ă a vz nazal

*NASAL = NAZAL.

nazal adj. m., pl. nazali; f. nazală, pl. nazale

nazal adj. m., pl. nazali; f. nazală, pl. nazale

nazal adj. m., pl. nazali; f. sg. nazală, pl. nazale

nazal

nazal.

NAZAL, -Ă adj. (< fr. nasal, cf. lat. nasalis < nasus – nas): în sintagma consoană nazală (v.).

NAZAL, -Ă adj. 1. Care ține de nas¹ (1), privitor la nas¹, al nasului¹. cf. VALIAN, v. Scosătura nasală a frontalului. KRETZULESCU, a. 101/2. Canalul nasal. id. ib. 462/9. Se numește... curgerea sîngelui din nas emoragie nasală. MAN. SĂNĂT. 256/28, cf. 223/21. Apofiza nasală. POLIZU, P. 16/3, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, BARCIANU. Cavitățile nazale sînt niște tuburi săpate în oasele fălcii de sus. ENC. VET. 53. Actul respirator... depinde, înainte de toate, de starea de complectă sănătate a foselor nazale. YGREC, m. n. 268. Mișcîndu-se necontenit în aceeași direcție, provoacă un curent de apă continuu înăuntrul foselor nazale. C. ANTONESCU, P. 47. Orificii nazale. id. ib. 74. 2. (Fon.; despre voce, sunete) Care are un timbru specific, rezultat din faptul că, în timpul emiterii, aerul este expirat (exclusiv sau parțial) pe nas¹ (1), (învechit, rar) naziliar; p. ext. (despre timbru, rezonanță) caracteristic pentru vocea sau pentru sunetele emise pe nas¹. Cînd omul, din împrejurări, are gura închisă, atunci e nevoit a produce sunetul pe nas, și atunci toate vocalele devin nazale. HELIADE, O. II, 373, cf. NEGULICI, STAMATI, D., POLIZU. Fu atras de sunetul cel nasal și ascuțit al unei voci. FILIMON, O. I, 128. Deodată urechea lui fu lovită de vocea nazală și ascuțită a unui precupeț. id. ib. 278, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, BARCIANU. Avem, în rîndul al doilea, o deosebire de rezonanță, după cum aerul trece numai prin gură – în care caz vorbim de sunete orale... – sau și prin nas, în care caz vorbim de sunete nazale. PUȘCARIU, L. R. I, 62. Vocale cu adevărat nazale (adică urmate de alte consonante decît m și n) nu avem. id. ib. 84. O voce nazală. SADOVEANU, E. 126. Aceste vocale au o rezonanță specific nazală. GRAUR, I. L. 50. Consoane nazale. GRAM. ROM¹. I, 69. Avea o voce nazală, care-l făcea să pară îngîmfat. T. POPOVICI, SE. 245. ◊ (Prin analogie) Se aude... hohotul nazal al turturelelor. ARGHEZI, B. 44. ◊ (Adverbial) Cînta versetele, puțin nazal, graseind foarte mult. CĂLINESCU, S. 678. ♦ (Substantivat, f.) Sunet nazal (2); spec. consoană nazală. cf. NEGULICI, COSTINESCU. Am să-i aranjez eu pe parveniții cari, fiindcă au mîncat în copilărie "du cacao11, dat cu lingurița de vreo bonă schwitzerană sau belgiană, au pierdut pe r și au dștigat secretul nazalelor pariziene. CARAGIALE, O. VII, 334. Nazalele m și n se pot lesne confunda. IORDAN, G. 22. În vecinătatea unei consoane surde sau a pauzei, asurzirea nazalelor este parțială. SCL 1960, 856. – pl.: nazali,-e. – Și: (învechit) nasal, -ă adj. - Din fr. nasal.