MIOCEN, -Ă, mioceni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Epoca inferioară a neogenului, caracterizată prin floră și faună asemănătoare cu cele actuale, în care s-au format contururile actuale ale continentelor și principalele lanțuri de munți. 2. Adj. Care aparține miocenului (1), privitor la miocen; miocenic. [Pr.: mi-o-] – Din fr. miocène.

miocen, ~ă [At: LTR² / P: mi-o~ / E: fr miocène] 1 a Care aparține primei perioade a neogenului Si: miocenic (1). 2 a Care se referă la prima perioadă a neogenului Si: miocenic (2). 3 s Perioadă de început a neogenului, situată între paleogen și pliocen. 4 s Serie de straturi geologice din miocen (3).

MIOCEN, -Ă, mioceni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Epoca inferioară a neogenului, caracterizată prin floră și faună apropiate de cele actuale, în care s-au format contururile actuale ale continentelor și principalele lanțuri de munți. 2. Adj. Care aparține miocenului (1), privitor la miocen; miocenic. [Pr.: mi-o-] – Din fr. miocène.

MIOCEN s. n. Una dintre diviziunile erei terțiare, în care s-au format regnul animal și cel vegeta! precum și contururile actuale ale continentelor și principalele lanțuri de munți.

MIOCEN s.n. (Geol.) Prima epocă (serie) a neogenului. // adj. Care aparține acestei epoci; miocenic. [Pron. mi-o-. / < fr. miocène, cf. gr. meion – mai puțin, kainos – recent, nou].

MIOCEN, -Ă adj., s. n. (din) prima epocă a neogenului. (< fr. miocène)

MIOCEN n. Epoca inferioară a neogenului, caracterizată printr-o floră și faună apropiată de cele pe care le cunoaștem astăzi. [Sil. mi-o-] /<fr. miocene

miocen a. și n. Geol. se zice de unul din cele patru diviziuni ale erei terțiare.

*miocén n. (d. vgr. meion, meîon, maĭ mic, și kainós, noŭ, recent. V. eo- și pliocen). Geol. Una din cele patru marĭ diviziunĭ ale ereĭ terțiare, teren între eocen și pliocen.

miocen (desp. mi-o-) s. n.

miocen (mi-o-) s. n.

miocen s. n. (sil. mi-o-)

miocen.

MIO-₂ „mai mic, mai puțin”. ◊ gr. meion „mai puțin” > fr. mio-, engl. id. > rom. mio-. □ ~cen (v. -cen₁), s. n., adj., 1. s. n., Diviziune a erei terțiare, situată între oligocen și pliocen, caracterizată prin floră și faună asemănătoare cu cele actuale. 2. adj., Care se referă la formațiile din această epocă; ~didim (v. -didim), s. m., monstru dicefalic avînd un cap mic fuzionat cu occipitalul unui cap de dimensiuni mari.

MIOCÉN, -Ă adj., subst. 1. Adj. Care aparține primei perioade a neogenului, care se referă la această perioadă; (rar) miocenic. DICȚ. 2. Subst. Perioada de început a neogenului, situată între paleogen și pliocen. Cu miocenul începe sfîrșitul domeniului marin în cea mai mare parte din Europa. LTR².3. Serie de straturi geologice din miocen (2). DICȚ. – Pronunțat: mi-o-. – Din fr. miocène.