mergere sf [At: CORESI, EV. 16 / E: merge] 1 Mers¹ (1). 2 (Înv; îs) ~ înainte Progres. 3 Plecare dintr-un anumit loc. 4 (Rar) Vizită. 5 Însoțire. 6 (Înv; îs) ~ după cineva Urmare, respectare a sfaturilor sau a învățăturilor cuiva. 7 (Înv; îas) Căsătorie a unei femei. 8 (Înv) Succesiune. 9 Continuare. 10 Continuitate. 11 Intrare în vigoare. 12 Curgere a unui râu.

MERGERE s. f. (Rar) Acțiunea de a merge; pornire, plecare, ducere. Serdarul luase cu prilejul mergerii la școală a lui Costache, numele de Bălcescu. CAMIL PETRESCU, O. I 148. A ta e mergerea mereu Spre țintă. COȘBUC, P. I 287. Vra... să lasă slobodă mergerea lamelor încotro vor voi. DRĂGHICI, R. 162.

mergere (rar) s. f., g.-d. art. mergerii

mergere (rar) s. f., g.-d. art. mergerii

mergere s. f., g.-d. art. mergerii

MERGERE s. 1. v. mers. 2. v. plecare.

MERGERE s. 1. deplasare, mers, mișcare. (~ lui prin grădină.) 2. ducere, mers, plecare, pornire. (După ~ lui de acolo.)

MERGERE s. f. 1. Mișcare (a unei ființe sau a unui obiect mobil) dintr-un loc în altul; deplasare. Bărbatul să-și isprăvească meargerea sa. CORESI, EV. 16, cf. ST. LEX. 173^r1/12. Le-au fostu. . . meargerea pre la scala Cîmpinii (a. 1 674). ap. T. PAPAHAGI, C. L. Carîta în care era, stricîndu-să cu mergere ce tare, l-au pus iarăși călare. IST. CAROL XII, 76^v/4. Această mergere au fost foarte gre, au suferit multă lipsă de mîncare. IST. AM. 27^r/4. După ce au luat Costantin Vodă domnia Moldovei. . . au început a se găti de mergerea în țară (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 225/24. Valentinian III, împăratul Apusului, văzînd mergerea înainte a lui Genseric, craiului vandalilor, au făcut pace cu dănsul. ȘINCAI, HR. I, 12/22, cf. 79/28, 228/31, 249/35, II, 47/33, III, 119/29. Pe aice tot în gios li era drumul mergerii lor. DRĂGHICI, R. 19/14. Bate un vînt foarte mare. . . carile ne împotrivește mergirea. id. ib. 108/16. A ta e mergerea mereu Spre țintă. COȘBUC, P. I, 287. Se opri locului, ca și cum mergerea lui la dînsa ar fi putut fi socotită ca un început de punere în lucrare a acestei idei. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 56, cf. PAMFILE, S. T. 44. ◊ Mergere înainte = progres. Sporiți în mergerea înainte spre lauda părintelui (a. 1 798). GCR II, 162/30. După ce s-au luat Ardealul de la turci,. . . românilor din Ardeal îndată mai bine le-au mers, care mergere înainte pismuind-o alte neamuri. ȘINCAI, HR. III, 152/4. 2. Faptul de a părăsi un punct fix; plecare dintr-un anumit loc. Alții l-au sfătuit să meargă, că cu mergerea sa toate să vor potoli. IST. Ț. R. 68. Au voit a întovărăși pe Petru cel Mare la mergere sa împotriva sfezilor. IST. Ț. R. XII, 24^r/3. Vra. . . să lasă slobodă mergirea lamilor încotro vor voi. DRĂGHICI, R. 162/15. Mergerea mea cu voi ar întârzia numai fuga și ar grăbi peirea tuturor. ASACHI, S. L. II, 59. ◊ (În corelație cu î n t o a r c e r e) Să nu să supere de nimeni cu nimic la mergerile și întoarcerile lor (a. 1 823). DOC. EC. 270. ♦ Vizitare, vizită. Iar mergerea mea la Sf[în]tul mormînt au fost la anu 1 754 (cca 1 754). IORGA, S. D. XIII, 185. 3. Însoțire, întovărășire. ◊ (Învechit) Mergere după cineva = urmare, respectare a sfaturilor sau a învățăturilor cuiva. Aceasta iaste „meargerea după el”: cîndu se nevoiaște spre toate lucrurile ceale bunele. CORESI, EV. 70. 4. (Învechit, cu sensul reieșind din determinări) Faptul de a se succeda; succesiune. Numai pentru nume ne-am silit, și pentru mergerea domnilor unul după altul cum au petrecut (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 282/6. – V. merge.