12 definiții pentru jurământ giurământ


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

jurământ sn [At: CORESI, EV. 548/18 / V: giu~ / Pl: ~minte, (înv) ~e, ~mente, ~minți[1] / E: ml juramentum] 1 Afirmare, promisiune solemnă, adesea prin invocarea divinității, de a spune adevărul în legătură cu anumite fapte. 2 (Spc; îe) A-i da cuiva ~ A da cuiva dreptul de a se jura. 3 (Îs) Sub prestare de ~ Declarație întărită prin jurământ (1). 4 Angajament solemn, exprimat printr-o anumită formulă, prin care cineva se obligă să-și facă datoria față de popor, de stat etc. 5 (Îe) A depune ~ul A se angaja în mod solemn în fața unei autorități de a îndeplini cu fidelitate funcția acordată. 6 (Pgn) Promisiune fermă de a face ceva. 7 (Pop) Blestem. corectată

  1. Formele de plural neaccentuate în original — LauraGellner

JURĂMẤNT, jurăminte, s. n. 1. Afirmare, promisiune, făgăduială solemnă făcută de o persoană (adesea printr-o anumită formulă în care este invocată divinitatea) de a spune adevărul în legătură cu anumite fapte; jur3. 2. Angajament solemn, exprimat de obicei printr-o anumită formulă, prin care cineva se obligă să-și facă datoria (față de popor, de stat etc.). 3. Promisiune, făgăduială fermă de a face ceva. – Lat. juramentum.

JURĂMẤNT, jurăminte, s. n. 1. Afirmare, promisiune, făgăduială solemnă făcută de o persoană (adesea printr-o anumită formulă în care este invocată divinitatea) de a spune adevărul în legătură cu anumite fapte; jur3. 2. Angajament solemn, exprimat de obicei printr-o anumită formulă, prin care cineva se obligă să-și facă datoria (față de popor, de stat etc.). 3. Promisiune, făgăduială fermă de a face ceva. – Lat. juramentum.

JURĂMÂNT jurămínte n. 1) Promisiune solemnă făcută de cineva, de regulă în public, printr-o formulă fixă (cu invocarea divinității sau a unei valori morale recunoscute). 2) Angajament solemn față de stat sau de popor, pronunțat de o persoană în public, într-o formulă fixă. 3) Promisiune fermă. /<lat. juramentum

jurământ n. afirmațiune sau promisiune solemnă, luând de martur pe D-zeu, cele sfinte sau propria-i onoare: a face, a depune jurământ. [Lat. JURAMENTUM].

giurământ sn vz jurământ

JURĂMÎ́NT, jurăminte, s. n. Afirmare, făgăduială solemnă, făcută adesea printr-o anumită formulă; legămînt. Nici nu poate da de știre, fiind legat cu jurămînt. SADOVEANU, F. J. 216. Na! așa trebuie să pățească cine calcă jurămîntul. CREANGĂ, P. 278. Jurămînt îți fac din suflet. CONACHI, P. 102.

jurămî́nt n., pl. inte și (vechĭ) urĭ (lat. juramentum, it. giuramento, pv. jurament, fr. juremeut, sp. pg. juramento). Afirmațiune saŭ promisiune solemnă pin care-l ĭeĭ martur pe Dumnezeŭ, cele sfinte, onoarea orĭ altceva: a face, a depune jurămînt.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

jurămấnt s. n., pl. jurămínte

jurământ s. n., pl. jurămínte


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

JURĂMÂNT s. 1. legământ, (înv. și reg.) juruință, (reg.) jur, (înv.) jurare. (Și-a respectat jurământul.) 2. jurământ fals v. sperjur; jurământ mincinos v. sperjur.

JURĂMÎNT s. legămînt, (înv. și reg.) juruință, (reg.) jur, (înv.) jurare. (Și- a respectat ~.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

jurământ, sau autoimprecație-legământ. Caracteristica lexico-gramaticală a j. este că autoimprecația se exprimă într-o principală însoțită totdeauna (efectiv, prin subînțelegere ori chiar elipsă) de o subordonată condițională, menită să exprime circumstanța care motivează j. Este ilustrativ exemplul oferit de Racine (jurământul unui captiv din Babilon, de a nu uita niciodată Ierusalimul) (I): „Cum vom cânta cântare Domnului pe pământ străin? Dacă te voi uita, Jèrusalime, să mi se usuce mâna; limba să mi se usuce în gură, dacă nu-mi voi mai aduce aminte de tine.” În vorbirea comună se folosesc și formule de jurământ vulgare, ironizate de Caragiale („Să n-am parte de Zoițica” ș.a.).

Intrare: jurământ
jurământ substantiv neutru
substantiv neutru (N10)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • jurământ
  • jurământul
  • jurământu‑
plural
  • jurăminte
  • jurămintele
genitiv-dativ singular
  • jurământ
  • jurământului
plural
  • jurăminte
  • jurămintelor
vocativ singular
plural
giurământ
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

jurământ giurământ

  • 1. Afirmare, promisiune, făgăduială solemnă făcută de o persoană (adesea printr-o anumită formulă în care este invocată divinitatea) de a spune adevărul în legătură cu anumite fapte; jur (1.).
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX sinonime: jur (jurământ) jurare juruință legământ 3 exemple
    exemple
    • Nici nu poate da de știre, fiind legat cu jurămînt. SADOVEANU, F. J. 216.
      surse: DLRLC
    • Na! așa trebuie să pățească cine calcă jurămîntul. CREANGĂ, P. 278.
      surse: DLRLC
    • Jurămînt îți fac din suflet. CONACHI, P. 102.
      surse: DLRLC
  • 2. Angajament solemn, exprimat de obicei printr-o anumită formulă, prin care cineva se obligă să-și facă datoria (față de popor, de stat etc.).
    surse: DEX '09 DEX '98 NODEX
  • 3. Promisiune, făgăduială fermă de a face ceva.
    surse: DEX '09 DEX '98 NODEX

etimologie: