grohot² sn [At: H XVIII, 15 / V: (reg) ~tă sf / Pl: ~uri / E: rs грохот „zgomot produs de năruirea pietrelor”] (Reg) 1-4 Grohotiș (1-4). 5 (Mpl) Ruine astupate de pământ.

grohot¹ sn [At: LB / Pl: ~uri / E: grohăit] (Îrg) Grohăit.

GROHOT, grohote, s. n. Grohăit.

GROHOT ~e n. Grămadă de bucăți de rocă, formată la poalele munților și pantelor în urma sfărâmării stâncilor. /Din a grohoti

gróhot n., pl. e (vsl. grohotŭ, zgomot, adică „de năruire”; rus. sîrb. grohot, hohot. V. trohot). Vest. Dărămătură, surpătură (de deal, de munte), grohotiș: un bîrlog astupat de grohot (NPl. Ceaur, 48).

grohotă^[1] sf vz grohot²

grohotă f. Tr. Mold. morman de pietre. [V. grohoti].

grohot (reg.) s. n., pl. grohote

grohot (reg.) s. n., pl. grohote

grohot s. n., pl. grohote

GROHOT s. v. grohăit, grohăitură, guițare, guițat, guițătură.

GROHOT s. grohotiș. (Loc acoperit cu ~.)

GROHOT s. grohotiș. (Loc acoperit cu ~.)

grohot s. v. GROHĂIT. GROHĂITURĂ. GUIȚAT. GUIȚĂTURĂ.

grohot, grohote, s.n. – Grohotiș; îngrămădire de bucăți de rocă colțuroasă, rezultate din dezagregarea stâncilor: „Un om a văzut într-o noapte flăcări jucând în preluca aceea, din grohotu’ (surpăturile) de sub coasta dealului...” (Bilțiu-Dăncuș). ♦ (top.) Grohot, deal în Băiuț și Groșii Țibleșului (Vișovan, 2008); Grohotu, munte în Borșa. – Din vsl. grohotǔ „zgomot”, cf. rus. grohot (Scriban); probabil formă onomatopeică (DEX); din rus. grohot „zgomot produs de năruirea pietrelor” (MDA).

grohot, -e, s.n. – Grohotiș; îngrămădire de bucăți de rocă colțuroasă, rezultate din dezagregarea stâncilor. (top.) Grohotu, munte în Borșa. – Din rus. grohot (MDA).