GRIMASĂ, grimase, s. f. Schimonosire voită sau spontană a feței (care exprimă o anumită stare sufletească). ♦ Fig. Aparență înșelătoare, mincinoasă; disimulare. – Din fr. grimace.

grimasă sf [At: RUSSO, S. 6 / Pl: ~se / E: fr grimace] 1 Strâmbătură voită sau spontană a feței, care exprimă o anumită stare sufletească. 2 (Fig) Aparență înșelătoare. 3 (Fig) Disimulare.

GRIMASĂ, grimase, s. f. Strâmbătură voită sau spontană a feței (care exprimă o anumită stare sufletească). ♦ Fig. Aparență înșelătoare, mincinoasă; disimulare. – Din fr. grimace.

GRIMASĂ, grimase, s. f. Strîmbătură, schimonosire voită sau crispare spontană a feței. Făcu o grimasă de răutate și de dispreț. VLAHUȚĂ, O. A. III 51. S-a-nțeles de mai-nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. EMINESCU, O. I 134.

GRIMASĂ s.f. Strîmbătură, schimonoseală a feței. [< fr. grimace].

GRIMASĂ s. f. strâmbătură, schimonoseală a feței. (< fr. grimace)

GRIMASĂ ~e f. Contorsiune involuntară sau voită a mușchilor feței; schimonosire a feței; schimonositură; strâmbătură. ~ de durere. ~ de dezacord. /<fr. grimace

grimasă f. 1. strâmbătură din obraz; 2. prefăcătorie: cu o ironică grimasă EM. (= fr. grimace).

*grimásă f., pl. e (fr. grimace). Barb. Strîmbătură a fețeĭ, schimositură.

grimasă s. f., g.-d. art. grimasei; pl. grimase

grimasă s. f., g.-d. art. grimasei; pl. grimase

grimasă s. f., g.-d. art. grimasei; pl. grimase

grimasă

grimasă.

GRIMASĂ s. schimonoseală, schimonosire, schimonositură, strâmbătură, (livr.) rictus, (rar) schimă, strâmbet, (pop. și fam.) scălâmbăială, scălâmbăiere, scălâmbăitură. (O ~ de durere.)

GRIMASĂ s. schimonoseală, schimonosire, schimonositură, strîmbătură, (livr.) rictus, (rar) schimă, strîmbet, (pop. și fam.) scălîmbăială, scălîmbăiere, scălîmbăitură.