EPITAF, epitafuri, s. n. 1. Inscripție funerară, în versuri sau în proză, cuprinzând elogiul defunctului sau o sentință morală; p. ext. placă cu o inscripție funerară. ♦ Poezie epigramatică având ca pretext moartea (imaginară) a unei persoane. 2. Obiect de cult care constă dintr-o bucată de stofă pe care este brodată o scenă reprezentând punerea în mormânt a lui Isus Hristos; aer² (2). – Din ngr. epitáfion, fr. épitaphe.

epitaf sn [At: GHEORGACHI, ap. LET. III, 312/9 / V: (înv) ~iu (îvr) ~ie sf, ~ion, ~ium / S și: (înv) ~taph / Pl: ~uri, (îvr) ~e, ~i sm / E: fr épitaphe, lat epitaphium, ngr ἐπιτάφιον] 1 Obiect de cult constând dintr-o bucată de stofă pe care este brodată scena punerii în mormânt a lui Isus Hristos. 2 Inscripție funerară, în versuri sau în proză, cuprinzând elogiul defunctului sau o sentință morală. 3 (Pex) Placă cu o inscripție funerară. 4 Compoziție lirică de dimensiuni restrânse scrisă cu prilejul morții cuiva, în scopul evocării personalității defunctului. 5 (Înv) Vecernie din vinerea Paștelui care are loc în amintirea înmormântării lui Iisus Hristos. 6 (Înv) Carte bisericească care conține epitaful (5). corectat(ă)

EPITAF, epitafuri, s. n. 1. Inscripție funerară, în versuri sau în proză, cuprinzând elogiul defunctului sau o sentință morală; p. ext. placă cu o inscripție funerară. ♦ Poezie epigramatică având ca pretext moartea (imaginară) a unei persoane. 2. Obiect de cult care constă dintr-o bucată de stofă pe care este brodată o scenă reprezentând punerea în mormânt a lui Isus Cristos; aer² (2). – Din ngr. epitáfion, fr. épitaphe.

EPITAF, epitafuri, s. n. 1. Inscripție funerară; placă de marmură, de piatră sau de metal, cu o inscripție funerară. De obicei, citești un epitaf La cap de drum, pe-o piatră cenușie, Pe care-o spală ploi, se-așterne praf. PORUMBACU, P. 118. Ce epitaf să-nscrie ca lumii să arăte Că praful din cea groapă a fost un boier mare? NEGRUZZI, S. II 247. ◊ Fig. Înșiruite-n rafturi, pe brînci, supt vechea boltă, În fel de fel de sticle cu epitafuri varii, Dorm rarele selecții, recoltă cu recoltă. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 79. ♦ Mică bucată în versuri, compusă la moartea unei persoane. 2. Obiect de cult constînd dintr-o bucată de pînză pe care este brodată o scenă reprezentînd punerea în mormînt a lui Iisus Hristos; aer. Pe la miezul nopții se scula, aprindea la candelă făclia din vinerea paștilor de la epitaf. GHICA, S. A. 49.

EPITAF s.n. Inscripție funerară; placă (de obicei din marmură) care cuprinde o inscripție funerară. ♦ Poezioară compusă cu ocazia morții cuiva. [Pl. -furi, -fe. / < fr. épitaphe, cf. lat. epitaphius, gr. epitaphion < gr. epi – deasupra, taphos – mormînt].

EPITAF s. n. 1. (ant.) inscripție funerară în care se făcea elogiul celui decedat. ◊ placă, monument funerar care cuprinde o asemenea inscripție. 2. poezioară compusă cu ocazia morții cuiva. (< fr. épitaphe, lat. epitaphium, gr. epitaphion)

EPITAF ~uri n. 1) Inscripție funerară făcută pe placa de la mormântul cuiva. 2) Poezie scrisă cu prilejul morții cuiva. 3) bis. Bucată de stofă, pe care este reprezentată imaginea lui Isus Hristos mort; aer. /<ngr. epitaphion, fr. épitaphe

epitaf n. 1. inscripțiune pe un mormânt; 2. aèr de stofă scumpă; 3. slujbă pentru înmormântarea Domnului; 4. cartea ce o conține: Epitaful de Anton Pann (1846). [Gr. mod. EPITÁPHION].

*epitáf n., pl. e (vgr. epitáphion, d. táphos, mormînt. V. ceno-taf). Inscripțiune pe un mormînt. Aer (stofă brodată). Slujbă p. înmormîntarea luĭ Hristos. Cartea care o conține.

epitafie sf vz epitaf

epitafion sn vz epitaf

epitafiu sn vz epitaf

epitafium sn vz epitaf

epitaf s. n., pl. epitafuri

epitaf s. n., pl. epitafuri

epitaf s. n., pl. epitafuri

EPITAF s. v. aer.

EPITAF s. (BIS.) aer, (pop.) pocrovăț. (Cu ~ se acoperă vasele liturgice.)

epitaf (epitafuri), s. n. – 1. Inscripție funerară cuprinzînd elogiul defunctului. – 2. Bucată de stofă brodată reprezentînd punerea în mormînt a lui Iisus, care acoperă un mormînt sau un altar. – Var. (înv.) mr. epitafiu. Ngr. ἐπιτάφιος. Sec. XVIII (Gáldi 182).

EPITAF (< fr. épitaphe, lat. epitaphium, gr. epitaphion, cf. gr. epi, pe, și taphos, mormînt). Scurtă inscripție funerară, gravată pe un mormînt, cu prilejul morții unei persoane și în care se rezumă elogios, în cîteva versuri, viața și caracterul celui decedat. Epitaful poate avea uneori și o formă satirică, sub pretextul inscripției pe un mormînt imaginar, ridiculizindu-se moravurile, viciile unei persoane sau categorii sociale. Ex. Și-a făcut înghițitoare Pe pofta lui de mîncare. Toate bunătățile I-au mînjit mustățile. Au trecut prin burta lui Iezii, mieii cîmpului Și-a-nvățat cum să prăjească Sos cu pasăre cerească. Miorița i-a plăcut Cu nucșoară și năut, Și pentru privighetoare Avea altfel de frigare. (T. ARGHEZI, Poeme) Alte exemple de epitaf: Ex. epitaful lui Ovidiu: Hic ego qui jaceo tenerorum lusor amorum, Ingenio perii Naso, poeta meo, At tibi qui transis ne sit grave si quid amasti Dicere – Nasonis molliter osa cubent. (Aici zac eu, poetul Naso, cîntăreț al iubirilor tinere și care am pierit de pe urma poeziei mele. Ție însă, care treci, nu-ți fie greu, de ai iubit cîndva, să spui să se odihnească osemintele lui Naso.) epitaful lui Anton Pann: Aici s-a mutat cu jale În cel mai din urmă an Care în cărțile sale Se citește Anton Pann. Acum mîna-i încetează Ce la scris mereu ședea. Nopți întregi nu mai lucrează La lumină cărți să dea Împlinindu-și datoria Și talentul ne-ngropînd Și-a făcut călătoria Dînd în lume altor rînd.

epitaf, epitafuri s. n. 1. Obiect de cult constând dintr-o pânză de in sau mătase, catifea sau mușama, pe care se află imprimată, brodată sau zugrăvită icoana înmormântării lui Hristos; sfântul aer. Se întrebuințează joi, la slujba vecerniei din vinerea patimilor când se scoate din altar și se așază în mijlocul bis. pe o masă, și la slujba Prohodului din noaptea de vineri, când este purtat în procesiune în jurul bis. și apoi așezat pe sf. masă din altar, unde rămâne până la Înălțare. 2. Inscripție funerară cuprinzând elogiul defunctului sau o sentință morală. – Din gr. epitafion, fr. épitaphe.