duios, ~oasă a [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / V: (Înv) dios, doi~ / Pl: ~oși, ~oase / E: ml *doliosus] 1 (Înv) Dureros. 2 (Îrg) Dornic de ceva. 3 Melancolic. 4 Tandru. 5 (D. voce, cântece etc.) Care încântă. 6 Care emoționează. 7 Iubitor. 8 Sentimental. 9 Blând.

DUIOS, -OASĂ, duioși, -oase, adj. 1. Mișcător, emoționant. Iubesc... amintirea, nespus de duioasă și de dulce. M. I. CARAGIALE, C. 87. [A lăsat] suvenire duioasă în inimi scumpe. NEGRUZZI, S. I 289. ♦ Mîngîietor, blînd, dulce. Miile de paseri cîntau fel de fel de cîntece, așa de duioase, de erau în stare să te adoarmă. ISPIRESCU, L. 17. Ea atunci se uita galiș la mine și-mi zicea cu glas duios: Ia taci și d-ta, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 116. O rămîi, rămîi la mine, tu cu viers duios de foc, Zburător cu plete negre. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Adverbial) Simțeam sfiala că-l apasă Cînd m-a privit duios în față: Te mai gîndești vreodat-acasă? GOGA, C. P. 9. Dunărea curge liniștită, murmurînd duios. DUNĂREANU, CH. 210. Fluieraș frumos, Mult zici tu duios. ALECSANDRI, T. I 403. ♦ Sentimental. Sînt atîtea fete duioase și pornite pe oftat. CAMIL PETRESCU, T. III 465. ♦ Iubitor. Își ascunde fața roșă l-a lui piept duios de mire. EMINESCU, O. I 84. ◊ (Adverbial) Pot să-și mîngîie duios copiii și femeile. CAMIL PETRESCU, T. I 234. 2. Îndurerat, jalnic, trist. Vîntu-n codri sună cu glas duios și slab. EMINESCU, O. I 97. N-am altă mîngîiere... Decît să-nalț la tine duioasa mea gîndire. ALECSANDRI, P. A. 63. Oh! vrea să-l omoare, răcni duioasa mumă! NEGRUZZI, S. I 162. ◊ (Adverbial) Zi și noapte, cu durere, Duios sufletu-mi te cere. ALECSANDRI, P. I 85. Voinicelule frumos, De ce plîngi așa duios? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159.

DUIOS¹ ~oasă (~oși, ~oase) 1) Care este plin de delicatețe. Voce ~ oasă. 2) Care provoacă emoții puternice de melancolie; cu multă tristețe; răscolitor; tulburător. Melodie ~oasă. [Sil. du-ios] /<lat. doliosus

DUIOS² adv. 1) Cu duioșie. 2) Cu multă tristețe. Cântă ~. [Sil. du-ios] /<lat. doliosus

duios a. 1. plin de dor, gingaș: prin vers duios el spune al său dor AL.; 2. blând, mângăios: lumina duioasă a lunei. [Lat. *DOLEOSUS (cf. it. doglioso)].

duĭós, -oásă adj. (lat. *doliosus, d. -dó-lium [cor-dólium], întristare, durere, d. dolére, a durea; it. doglióso). Dureros (Vechĭ). Blînd, ĭubitor: mamă duĭoasă de saŭ pentru copi. Plăcut, gingaș: cîntec duĭos. Adv. În mod duĭos.

duios adj. m., pl. duioși; f. duioasă, pl. duioase

duios adj. m., pl. duioși; f. duioasă, pl. duioase

duios adj. m.(sil. -ios), pl. duioși, f. sg. duioasă, pl. duioase

DUIOS adj. 1. v. înduioșător. 2. v. afectuos. 3. v. trist. 4. îndurerat, întristat, trist. (Se confesa cu un glas ~.)

DUIOS adj. 1. emoționant, impresionant, înduioșător, mișcător, patetic, răscolitor, tulburător, vibrant, (rar) răvășitor, (înv.) simțitor. 2. afectuos, dezmierdător, drag, drăgăstos, iubitor, mîngîietor, tandru, (înv.) mîngîios, (fig.) cald. (Îi șoptea cuvinte ~.) 3. dureros, jalnic, trist. (Un cîntec ~.) 4. îndurerat, întristat, trist. (Se confesa cu un glas ~.)

Duios ≠ hain

duios (duioasă), adj. – 1. Mișcător. – 2. Simțitor, sensibil. – 3. Tandru, blînd, gingaș. – 4. Dulce, mîngîietor, drăgăstos. – 5. (Trans. de Vest) Dornic, avid. – Var. (Trans.) doios. Lat. *dolĭōsus (P. Papahagi, Notițe, 20; Pușcariu 553; Candrea-Dens., 527; Graur, BL, V, 96). Ar putea fi și o der. internă, plecîndu-se de la *doi < lat. *dolium, cf. it. (cor)doglio, doglia și it. doglioso (după Tiktin, pe baza lui a durea, ceea ce este mai puțin evident). Primul sens, înv., este bogat atestat în sec. XVII-XIX. – Der. duioșie, s. f. (iubire, dulceață plină de melancolie); duioșime, s. f. (înv., duioșie); duință, s. f. (înv., duioșie); înduioșa, vb. (a mișca, a emoționa); înduioșetor, adj. (care înduioșează).