afectiv, ~ă [At: DL / Pl: ~i, ~e / E: fr affectif, lat affectivus] 1 Care aparține afectivității (1). 2 Privitor la sentimente. 3 Care denotă afecțiune (2) Si: sensibil, sentimental, emotiv.

*AFECTIV adj. 🦉 1 Privitor la facultățile morale în opoziție cu facultățile intelectuale: fenomene ~e ¶ 2 Care denotă afecțiunea: gest ~ ¶ 3 Simțitor, sensibil: natură ~ă [fr.].

AFECTIV, -Ă, afectivi, -e, adj. 1. Care privește afectul, care se referă la sentimente. Cuvinte cu nuanță afectivă. 2. Care denotă afecțiune; simțitor, sentimental. Natură afectivă.

AFECTIV, -Ă, afectivi, -e, adj. Privitor la afect sau la sentimente. ♦ Care denotă afecțiune; sentimental. – Fr. affectif (lat. lit. affectivus)

AFECTIV, -Ă adj. 1. Referitor la sentimente, la afect. 2. Care arată afecțiune; sensibil, sentimental. [Cf. fr. affectiv, lat. affectivus].

AFECTIV, -Ă adj. 1. referitor la sentimente, la afect (1). 2. care dovedește afecțiune; sensibil, sentimental. (< fr. affectif, lat. affectivus)

AFECTIV ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de afectivitate; privitor la afectivitate; sentimental. /<fr. affectif, lat. affectivus

*afectív, -ă adj. (lat. affectivus). De afect, care mișcă sufletu: fenomene afective. Care arată afecțiunea: gest afectiv. Sensibil, impresionabil: natură afectivă.

afectiv adj. m., pl. afectivi; f. afectivă, pl. afective

afectiv adj. m., pl. afectivi; f. afectivă, pl. afective

afectiv adj. m., pl. afectivi; f. sg. afectivă, pl. afective

AFECTIV adj. 1. emotiv, emoțional. (Stare ~; proces ~.) 2. sentimental. (O viață ~ bogată.)

AFECTIV adj. 1. emotiv, emoțional. (Stare ~; proces ~.) 2. sentimental. (O viată ~ bogată.)

AFECTIV, -Ă adj. (cf. fr. affectif, lat. affectivus): în sintagmele enunțiativă afectivă, interogativă afectivă, limbaj afectiv, propoziție afectivă, ordine afectivă și vorbire afectivă (v.).

AFECTIV,-Ă adj. (cf. fr. affectif, lat. affectivus):în sintagmele enunțiativă afectivă, interogativă afectivă, limbaj afectiv, propoziție afectivă, ordine afectivă și vorbire afectivă (v.).

AFECTIV,-Ă Caracteristică atribuită de unele definiții faptului de stil*; motivează expresivitatea* stilistică (vezi și AFECTIVITATE; EXPRESIV). 1. Accent ~ Modalitate subiectivă de accentuare, determinată de rațiuni emoționale, cu funcție expresivă; numit și accent de insistență, se opune accentului intelectual (regulat, obiectiv) și diferă de accentul prozodic* (vezi și ACCENT sintactic). Accentul afectiv are importanță deosebită în limbă, manifestându-se ca variație tonică în vorbirea dominată de afect. Se alătură uneori, în același context și determinat de ele, altor mijloace expresive realizate la nivel fonetic: lungirea sunetelor, accelerarea sau încetinirea ritmului vorbirii, suprimarea unor sunete/silabe etc. în funcție de accentuarea afectivă, același cuvânt/propoziție poate primi variate sensuri contextuale; vezi, de ex., diversitatea modalităților de a accentua în vorbire verbul a dormi la persoana a III-a a indicativului prezent (A. Philippide, I. Iordan): 1. doarme? („nu știu dacă doarme”); 2. doarme! („sigur că doarme”); 3. doarme? („cred că doarme”); 4. doarme! („mă mir că doarme”); 5. doarme! („indignare”). Prin fonetică* sintactică, accentul afectiv poate apărea suplimentar sau își poate schimba locul în grupuri de cuvinte; de ex., silaba negației capătă uneori accent afectiv în forma negativă a verbelor (nu merge, nu pot), iar dacă vocala negației cade (atunci când verbul următor începe cu a-), prima silabă obținută după elidare poartă accentul afectiv ca și cum ar prelua funcția afectivă a negării: n-álerga!, n-ásculta! (S. Pușcariu); vezi și coincidența unor astfel de modificări accentuale cu accentul prozodic: De ce nu pot să nú știu, de ce nu pot să n-áud (Arghezi). 2. Motivație ~ Sursă a expresivității stilistice (vezi AFECTIVITATE). 3. Sens ~ Ansamblul asocierilor afective legate de utilizarea contextuală a unui cuvânt; conotație*, sens conotativ*. 4. Propoziție ~ Sin. exclamativ (vezi EXCLAMATIV). Vezi EXPRESIV. MM. modificată