DISJUNCȚIE, disjuncții, s. f. 1. Relație logică între două enunțuri care se exclud reciproc; operator logic exprimat prin termenii disjunctivi „sau”, „ori” și „fie”. 2. (Med.) Desfacere, îndepărtare sau decelare a unor elemente articulate. – Din fr. disjonction.

disjuncție sf [At: STAMATI, D. / V: dejuncțiune, desjuncțiune, (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr disjonction] 1 Despărțire a obiectelor, a noțiunilor etc. 2 (Med) Separare simplă a unor părți anatomice normal unite sau articulate între ele Si: diastază. 3 Relație logică între două enunțuri care de obicei se exclud reciproc Si: conectiv. 4 Figură de stil care constă în suprimarea conjuncțiilor copulative Si: asindet. 5 Operator logic exprimat prin cuvintele „sau”, „ori” și „fie”. 6 (Rar) Ruptură bruscă a unui curent electric indus.

DISJUNCȚIE, disjuncții, s. f. Relație logică între două enunțuri care de obicei se exclud reciproc; functor logic exprimat prin termenii disjunctivi „sau”, „ori” și „fie”. – Din fr. disjonction.

DISJUNCȚIE s.f. (Rar) Despărțire, separare; diastază (2) [în DN]. ♦ Asindet. ♦ (Log.) Relație logică între două enunțuri; conectiv. [Gen. -iei, var. disjuncțiune s.f. / < lat. disiunctio, cf. fr. disjonction].

DISJUNCȚIE s. f. 1. excludere reciprocă. ◊ despărțire, separare; diastază (2). ◊ asindent. ◊ (biol.) separare a unei perechi de cromozomi în cursul mitozei sau meiozei. 2. (log.) relație între două enunțuri care se exclud reciproc; conectiv. (< fr. disjonction, lat. disiunctio)

DISJUNCȚIE ~i f. Relație logică între două enunțuri exprimată prin termenii disjunctivi „sau”, „ori” și „fie”. [Art. disjuncția; G.-D. disjuncției; Sil. -ți-e] /<fr. disjonction

dejuncțiune sf vz disjuncție

desjuncțiune sf vz disjuncție

disjuncțiune sf vz disjuncție

DISJUNCȚIUNE s.f. v. disjuncție.

* dizjuncțiúne f. (lat. dis-júnctio, -ónis. V. con-juncțiune). Separațiune. Jur. Separațiunea a doŭă cauze. – Și -úncție.

disjuncție (desp. -junc-ți-e) s. f., art. disjuncția (desp. -ți-a), g.-d. art. disjuncției; pl. disjuncții, art. disjuncțiile (desp. -ți-i-)

disjuncție (-junc-ți-e) s. f., art. disjuncția (-ți-a), g.-d. art. disjuncției; pl. disjuncții, art. disjuncțiile (-ți-i-)

disjuncție s. f. (sil. -junc-ți-e), art. disjuncția (sil. -ți-a), g.-d. art. disjuncției; pl. disjuncții, art. disjuncțiile (sil. -ți-i-)

DISJUNCȚIE s. f. (< lat. disjunctio „separare”, „diversitate”, cf. fr. disjonction): excludere reciprocă a două posibilități în raportul de coordonare disjunctivă, realizată cu ajutorul conjuncțiilor coordonatoare disjunctive fie, ori și sau („Sau citești, sau te joci?”).

disjuncție (lat. disiunctio „separare”), sin. asindet, figură care se realizează în cadrul frazei prin omiterea conjuncțiilor coordonatoare, de obicei copulative (A): „Se mira Ipolit Drăculea, se urca în trăsură, biciuia căișorii, îi alerga, îi fugărea, le scotea sufletul”. (Z. Stancu) După unii autori, termenul de d. se mai aplică, în retorică, și suprimării cuvintelor (așa-zise incidente) prin care se anunță un dialog: „zise el”, „adăugă el”, „întrebă el” etc. Ar fi vorba deci tot de o juxtapunere: a propoziției sau a frazei narative, cu propoziția sau fraza vorbirii directe (dialogul). M. Sadoveanu folosește astfel de d. cu iscusință; ori de câte ori contextul narativ îi permite sau când dialogul trebuie totuși anunțat într-un fel, scriitorul substituie cuvintelor incidente un detaliu descriptiv privitor la unul din persoanele dialogului, menit să sugereze și să justifice replica de dialog: „Plutașul păși în odaie râzând și notarul simți miros puternic de tutun și rachiu. «- Ce este, bre, omule? Vii de la crâșmă.» «- Firește. Vin de la Bulbuc. Dar vin cu veste mare, domnule Mateiaș...» «- Vorbești de Bădișor?» «- D-apoi de cine? De bunica?» ” D. cu înțelesul de mai sus poate fi considerată și figură de compoziție. După alți autori, prin suprimarea incidentelor „zise el”, „răspunse el” etc., se realizează un dialogism. V. și epiforă sinonimică.