DELNIȚĂ, delnițe, s. f. 1. (În Evul Mediu, în Țara Românească) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuiau în satul respectiv; jirebie. 2. (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Parte dintr-o anumită subîmpărțire structurală a pământului satului. Patru delnițe de fânaț. 3. (Înv. și pop.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor; p. ext. moșie, proprietate. – Cf. ucr. dil’nyc’a.

delniță sf [At: DEX / Pl: ~țe / E: ucr дельниция] 1 (Pop) Parte a hotarului moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuia în satul respectiv Si: (reg) jirebie. 2 (Pop) Parte dintr-o anumită împărțire structurală a pământului satului. 3 (Îrg) Fâșie îngustă de teren situată în luncă sau pe un delușor.

† DELNIȚĂ (pl. -țe) sf. Olten. 🚜 1 Loc semănat la spatele casei: avea... drept avere o casa și delnița ei cu pruni (LUNG.) ¶ 2 Mic loc de arătură [sl. dělnica].

DELNIȚĂ, delnițe, s. f. 1. (În evul mediu, în Țara Românească) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuiau în satul respectiv; jirebie. 2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Parte dintr-o anumită subîmpărțire structurală a pământului satului. Patru delnițe de fânaț. 3. (Înv. și reg.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor; p. ext. moșie, proprietate. – Cf. ucr. dil’nyc’a.

DELNIȚĂ, delnițe, s. f. (Învechit și regional; uneori determinat prin «de pămînt») Fîșie de teren îngustă și lungă, situată de cele mai multe ori într-o luncă sau pe un delușor; p. ext. moșie, proprietate. Țăranii iobagi aveau o gospodărie a lor și uneltele lor... Cu aceste unelte ei își cultivau pămîntul («delnița»). IST. R.P.R. 84. Nu isprăvesc cu cositul că delnița-i măricică. REBREANU, I. 46.

delniță f. 1. loc de arătură, lung și îngust; 2. sfoară de moșie, moșie mică. [Slav. DELĬNIȚA, parte mică].

*délniță f., pl. e (vsl. *dĕlnika, d. dĕlŭ, parte, dĕliti, a împărți. V. deal). Mold. ș.a. Jerebie. Tarla, parte de pămînt arată. Munt. vest. Olt. Hotar de țarină. V. mejdină.

delniță (pop.) s. f., g.-d. art. delniței; pl. delnițe

delniță (reg.) s. f., g.-d. art. delniței; pl. delnițe

delniță s. f., g.-d. art. delniței; pl. delnițe

DELNIȚĂ s. (IST.) jirebie, sesie. (Forma de proprietate numită ~ era cunoscută în Moldova sub numele de jirebie și în Transilvania sub numele de sesie.)

DELNIȚĂ s. (IST.) jirebie, sesie. (Forma de proprietate numită ~ era cunoscută în Moldova sub numele de jirebie și în Transilvania sub numele de sesie.)

délniță, delnițe, s.f. 1. (în Evul Mediu) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuia în satul respectiv. 2. (înv.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor. ■ (top.) Delniță, fânațe și arătură în Bocicoiel, Glod, Oncești, Slătioara, Strâmtura; Delniță, top. în Sălsig (Codru), în Lunca Someșului și în Rohia (Lăpuș). – Cf. ucr. dilnyca (DEX, MDA); din sl. delĭnica, delinika „parte mică” (Scriban, Șăineanu).

delniță, delnițe, s.f. – 1. (În Evul Mediu) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuia în satul respectiv. 2. (înv.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor. ♦ (top.) Delniță, fânațe și arătură în Bocicoiel, Glod, Oncești, Slătioara, Strâmtura (Maramureșul istoric), Cufoaia (Lăpuș) (Vișovan, 2005 și 2008); Delniță, top. în Sălsig (Codru), în Lunca Someșului și în Rohia (Lăpuș) (Birdaș, 1994). – Cf. ucr. dil’nycá (DEX, MDA); din sl. delĭnica, delinika „parte mică” < vsl. delŭ „parte” (Scriban, Șăineanu); după Miklosich, ucr. dil’ provine din rom. deal (< sl. dělǔ).

delniță, -e, s.f. – 1. (În Evul Mediu) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuia în satul respectiv. 2. (înv.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor. Delniță, top. în Sălsig-Codru, în Lunca Someșului. Toponim în Rohia-Lăpuș, „peste care se pare că a curs pârâul Rohia către râul Lăpuș” (Birdaș, 1994). – Cf. ucr. dil’nycá (DEX); după Miklosich, ucr. dil’ provine din rom. deal (< sl. dělǔ).