délniță, delnițe, s.f. 1. (în Evul Mediu) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuia în satul respectiv. 2. (înv.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor. ■ (top.) Delniță, fânațe și arătură în Bocicoiel, Glod, Oncești, Slătioara, Strâmtura; Delniță, top. în Sălsig (Codru), în Lunca Someșului și în Rohia (Lăpuș). – Cf. ucr. dilnyca (DEX, MDA); din sl. delĭnica, delinika „parte mică” (Scriban, Șăineanu).