BĂNUIRE, bănuiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a bănui și rezultatul ei; bănuială. – V. bănui.

bănuire sf [At: DA ms / P: ~nu-i~ / Pl: ~i / E: bănui] 1 (Îrg) Regret. 2 (Îrg) Căință. 3 Supărare pe cineva Si: bănuială (3), bănuit¹ (3). 4 Luare în nume de rău Si: bănuială (4), bănuit¹ (4). 5 Cârteală. 6 Mustrare. 7 Presimțire. 8-9 Întrevedere a unei anumite (soluții sau) situații Si: bănuială (8-9), bănuit¹ (8-9). 10 Presupunere. 11 Aflare în urma unor deducții logice Si: bănuială (11), bănuit¹ (11). 12 Considerare a cuiva drept autor al unei fapte (rele) Si: bănuială (12), bănuit¹ (12). 13 Invidie. 14 Gelozie. 15 (Rar) Îndoială de cinstea cuiva Si: bănuială (15), bănuit¹ (¹⁵)'

bănuíre s.f. Acțiunea de a bănui și rezultatul ei. • pl. -i. /v. bănui.

BĂNUIRE, bănuiri, s. f. (Rar) Acțiune de a bănui și rezultatul ei; bănuială. – V. Bănui.

BĂNUIRE, bănuiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a bănui și rezultatul ei; acuzare (nedreaptă). Ca să scape De atîta bănuire, i-a spus neadevăr. COȘBUC, P. II 178.

BĂNUIRE, bănuiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a bănui și rezultatul ei.

bănuire (rar) s. f., g.-d. art. bănuirii; pl. bănuiri

bănuire (rar) s. f., g.-d. art. bănuirii; pl. bănuiri

bănuire s. f., g.-d. art. bănuirii; pl. bănuiri

BĂNUIRE s. v. suspectare.

BĂNUIRE s. suspectare. (~ cuiva.)