presupunere sf [At: LĂZĂRESCU, S. 128/12 / Pl: ~ri / E: presupune] 1 Implicare. 2 Admitere a realității, posibilității, adevărului unui lucru. 3 (Pex; ccr) Ceea ce este admis ca posibil, real, adevărat Si: ipoteză, prezumție, supoziție, (rar) presupus¹, (îvp) prepus, (îrg) prepunere.

PRESUPUNERE, presupuneri, s. f. Supoziție, ipoteză. Zaharia Duhu înlătură presupunerile șefului de stație. C. PETRESCU, A. 304. Se pierdea în confuze întrebări și presupuneri contradictorii. BART, E. 213. Își puse o mulțime de-ntrebări și se-adînci în presupuneri. Ce se mai întîmplase de atunci? VLAHUȚĂ, O. A. III 74.

PRESUPUNERE s.f. Faptul de a presupune; supoziție, ipoteză. ♦ Lucru admis în prealabil ca adevărat. [< presupune].

PRESUPUNERE s. f. faptul de a presupune; supoziție, ipoteză. ◊ lucru admis în prealabil ca adevărat. (< presupune)

PRESUPUNERE ~i f. 1) v. A PRESUPUNE. 2) Părere bazată numai pe faptele aparente; prezumție; supoziție; ipoteză. /v. a presupune

presupunere f. acțiunea de a presupune și ceeace se presupune.

*presupúnere f. Acțiunea de a presupune, supozițiune. Fapt presupus: asta e presupunerea mea.

presupunere s. f., g.-d. art. presupunerii; pl. presupuneri

presupunere s. f., g.-d. art. presupunerii; pl. presupuneri

presupunere s. f., g.-d. art. presupunerii; pl. presupuneri

PRESUPUNERE s. 1. (înv. și pop.) prepus. (Tot felul de ~ îi trec prin cap.) 2. bănuială, ipoteză, prezumție, supoziție, (rar) presupus. (~ lui s-a adeverit.) 3. v. ipoteză.

PRESUPUNERE s. 1. (înv. și pop.) prepus. (Tot felul de ~ îi trec prin cap.) 2. bănuială, ipoteză, prezumție, supoziție, (rar) presupus. (~ lui s-a adeverit.) 3. ipoteză, prezumție, supoziție, (livr.) conjectură, (înv.) supunere. (Ce ~ a lansat?)