bâlbâi [At: CANTEMIR, O. V, 184 / V: ~băi, (rar) bălbăi, bălbui^[1], (înv) bolbâi, (reg) blibăi / Pzi: bâlbâi, ~esc / E: fo] 1-2 vt A produce sunete nearticulate sau a articula nedeslușit cuvinte, repetându-le și împiedicându-se în rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emoției sau a enervării Si: a bângăvi, a găngăni. 3-4 vti A-și pierde șirul vorbelor spunând cuvinte și fraze fără sens Si: a bolborosi. 5-6 vti (Reg) A trăncăni. 7 vi (Reg; d. o oală pusă pe foc) A clocoti. 8 vr (Imp) A se zbate (într-un lichid).

A BÂLBÂI bâlbâi tranz. (cuvinte, sunete) A rosti nedeslușit și împiedicat (din cauza unui defect de vorbire, a emoțiilor etc.); a gângăvi. /cf. lat. balbus

A SE BÂLBÂI mă bâlbâi intranz. A vorbi încurcat și cu greutate, repetând silabele (din cauza unui defect de vorbire, a unor emoții etc.); a se gângăvi. /cf. lat. balbus

bălbăi v vz bâlbâi

bălhui^[1] v vz bâlbâi

bâlbăi v vz bâlbâi

blibăi v vz bălbăi

bolbăi v vz bâlbâi

bîlbîi vb. IV. 1 tr., refl. A pronunța cu ezitări sau nedeslușit sunetele ori cuvintele, repetînd unele silabe și împiedicîndu-se în rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emoției sau a enervării; a gîngăvi. ◊ Fig. (fam.) S-au bîlbîit și nu au intervenit la timp pentru salvarea accidentaților. 2 tr., intr. A-și pierde șirul vorbelor, a bolborosi cuvinte și fraze fără sens. Bîlbîind cuvinte neînțelese s-a îndepărtat de căruță (PER.). • prez.ind. bîlbîi. /form. expr.; cf. și lat. balbus, it. balbettare, fr. balbutier.

BÎLBÎI (-îiu, -iesc), BĂLBĂI (-ăiu, -ăesc) vb. tr. și intr. A gîngăvi, a vorbi încîlcit, încurcat, îngăimat: bîlbîe cîteva cuvinte și pleacă încurcat (BR.-VN.); nu vorbea, ci bălbăia, de tare ce-i clănțăneau măselele în gură (GN.) [onom.].

BÎLBÎI, bîlbîi, vb. IV. 1. Intranz. și (rar) refl. A rosti nedeslușit sunetele sau cuvintele, din cauza unui defect natural (v. gîngăvi) sau din cauza nervozității și a emoției. V. bolborosi. Bedros zise, bîlbîindu-se: Numără-le încă o dată. DUMITRIU, N. 258. Unde s-o ducem? bîlbîi majurul. CAMILAR, N. I 84. Stai, stai... nu-i așa, prietene! bîlbîi locotenentul roșind. REBREANU, P. S. 120. Vasile dintru-ntîi nu putu să vorbească. Era schimbat la față și mîinile-i tremurau pe lopeți. – Ce ai, Vasile? întrebă moșneagul din nou. – Moșule, eu nu merg, bîlbîi el și rămase nemișcat. DUNĂREANU, CH. 211. ◊ Tranz. Bîlbîind cuvinte neînțelese, s-a depărtat de căruță. CONTEMPORANUL, III 619. ♦ (Rar, despre copii) A gînguri. Din leagăn îi bîlbîie-odorul, Se luptă din mîni și e-n zor să-și ducă la gură piciorul. COȘBUC, P. II 47. 2. Refl. (Despre actori sau oratori) A se încurca, a-și pierde șirul (necunoscînd bine textul sau rolul). – Prez. ind. și: bîlbîiesc.

BÎLBÎI, bîlbîi, vb. IV. Intranz., refl. și tranz. A pronunța nedeslușit sunetele sau cuvintele, din cauza unui defect natural sau din cauza enervării și a emoției. ♦ Refl. A se încurca, a-și pierde șirul vorbelor. – Comp. lat. balbus.

bălbăì v. 1. a vorbi îngăimat sau împiedicat; 2. a rosti rău, repetând silabele. [De origină imitativă ca și lat. balbus sau bulg. blb].

bîlbîĭ și (maĭ rar) -ĭésc, a -í v. intr. (d. bîl-bîl, interj. care arată zgomotu limbiĭ care nu poate articula bine, înrudită pin sunet cu lat. bilbire, a gîlgîi, balbus, bîlbîit, balbutire, a bîlbîi, blatĕrare, a flecări; bg. bŭbleam, bîlbîi; ung. belbeltetni, a cînta unuĭ copil ca să adoarmă. V. bolborosesc, gîlgîĭ, fîlfîĭ). Pronunț răŭ și neînțeles producînd mai mult sunetu bl. – Vechĭ și bolbăĭ (ca bojbăĭ față de bîjbîĭ). V. gîngăvesc.

bólbăĭ V. bîlbîĭ.

bâlbâi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. bâlbâi, 3 bâlbâie, imperf. 1 bâlbâiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să bâlbâi, 3 să bâlbâie

bâlbâi (a ~) vb., ind. prez. 3 bâlbâie, imperf. 3 sg. bâlbâia; conj. prez. 3 să bâlbâie

bâlbâi vb., ind. prez. 1 sg. bâlbâi, 3 sg. și pl. bâlbâie, imperf. 3 sg. bâlbâia

bîlbîi (ind. prez. 1 sg. bîlbîi, 3 sg. și pl. bîlbîie)

bâlbâesc, -bâi 2, -bâe 3, -bâiam 1 imp.

bîlbîi (bîlbîi, bîlbîit), vb. – A bîlbîi, a gîngăvi, a bălmăji. Creație expresivă, de același tip ca bîjbîi; cf. gr. βαμβάνω, lat. balbus, bilbire, it. balbettare, fr. balbutier, babiller, sp. balbucir, bable, alb. bëlbërë, bg. blboljam, sb. blebetati, slov. bablejati, engl. babble, etc. (Pușcariu, ZRPh., XXXVII, 103; REW 898; Philippide, II, 632; Berneker 117). – Der. bîlbîială, s. m. (poreclă a bîlbîiților); bîlbîitor, adj. (bîlbîit); bîlbîitură, s. f. (bîlbîială).

BÂLBÂI vb. a se gângăvi, a se gângâi, (reg.) a tântăvi, (Ban.) a pâtcăi, (Transilv. și Olt.) a șișcăvi. (Se ~ când vorbește.)

BÎLBÎI vb. a se gîngăvi, a se gîngîi, (reg.) a tîntăvi, (Ban.) a pîtcăi, (Transilv. și Olt.) a șișcăvi. (Se ~ cînd vorbește.)