BENEDICTIN, -Ă, benedictini, -e, s. m., s. f., adj. 1. S. m. Ordin religios întemeiat de Benedict de Nursia în sec. VI, căruia îi aparțin mai multe congregații. 2. S. m. și f. Călugăr care face parte din acest ordin. 3. Adj. Care aparține benedictinilor (2), privitor la benedictini. ♦ Fig. Laborios, harnic, muncitor. 4. S. f. Lichior fin, de culoare galbenă, cu gust dulce (preparat la început de benedictini). – Din fr. bénédictin.

benedictin, ~ă [At: ENC. AGR. / Pl: ~i, ~e / E: fr bénédictin] 1 smf Călugăr (sau călugăriță) din ordinul religios întemeiat de Benedict de Nursia în sec. VI, în Italia, la Monte Cassino. 2 a Care aparține benedictinilor (1). 3 a Care se referă la benedictini. 4 a (Fig) Harnic. 5 sm (Îs) Muncă de - Muncă intelectuală intensă și de mare erudiție. 6 sf Băutură spirtoasă, fină, dulce, de culoare galbenă (preparată la început de benedictini).

benedictin, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. (bis.) Călugăr (sau călugăriță) dintr-un ordin catolic întemeiat în sec. 6 de Sfîntul Benedict de Nursia. ◊ Muncă de benedictin = muncă intelectuală minuțioasă și de lungă durată. 2 adj. (bis.) Care aparține benedictinilor, privitor la benedictini. ♦ Fig. Laborios, harnic, muncitor. 3 s.f. Băutură spirtoasă, fină, de culoare galbenă, cu gust dulce, obținută prin macerarea în alcool a unor plante aromate, preparată la început de benedictinii francezi. • pl. -i, -e. /<fr. bénédictin; cf. nm. pr. Sfîntul Benedict de Nursia.

*BENEDICTIN sm., BENEDICTINĂ (pl. -ne) I. sf. ⛪ Călugăr(iță) din ordinul întemeiat de sf. Benedict în anul 529 (🖼 443). II. BENEDICTINĂ sf. 🍸 Numele unei băuturi spirtoase, dulce la gust, ce se fabrică în Franța [fr.].

BENEDICTIN, -Ă, benedictini, -e, subst., adj. 1. S. m. și f. Călugăr (sau călugăriță) din ordinul întemeiat de sf. Benedict de Nursia în secolul VI. 2. Adj. Care aparține benedictinilor (1), privitor la benedictini. ♦ Fig. Laborios, harnic, muncitor. 3. S. f. Băutură spirtoasă, fină, de culoare galbenă, cu gust dulce (preparată la început de benedictini). – Din fr. bénédictin.

BENEDICTIN, -Ă s.m. și f. Călugăr(iță) dintr-un ordin călugăresc, întemeiat în sec. VI de Benedict de Nursia în mănăstirea de la Monte Cassino din Italia. // adj. Care aparține benedictinilor, referitor la benedictini. ♦ (Fig.) Laborios. [< fr. bénédictin].

BENEDICTIN, -Ă I. s. m. f. călugăr(iță) dintr-un ordin catolic, care a desfășurat o susținută activitate în domeniul construcțiilor. ♦ muncă de ~ = muncă intelectuală minuțioasă și de lungă durată. II. adj. 1. care aparține benedictinilor. 2. (fig.) laborios, harnic, muncitor. (< fr. bénédiction)

benedictin adj. m., s. m., pl. benedictini; adj. f., s. f. benedictină, pl. benedictine

benedictin adj. m., s. m., pl. benedictini; adj. f., s. f. benedictină, pl. benedictine

benedictin s. m., adj. m., pl. benedictini; f. sg. benedictină, g.-d. art. benedictinei, pl. benedictine

BENEDICTÍN, -Ă (< fr.) s. m. și f., adj. 1. Ordin religios întemeiat de Benedict de Nursia în 529, la Montecassino (Italia) și căruia îi aparțin mai multe congregații: cistercieni, celestini etc. A numărat printre membrii săi erudiți ai ev. med., care au conservat pentru posteritate majoritatea operelor literare ale Greciei și Romei, munca lor stăruitoare devenind proverbială. 2. Adj. Care aparține benedictinilor (1), privitor la benedictini. ♦ Fig. Laborios. 3. Sf. Lichior fin, galben, cu gust dulce obținut prin macerarea în alcool etilic a unui amestec de plante aromate; preparat la început de benedictini (1).