ARGINTIU, -IE, argintii, adj. (Adesea fig.) Care are culoarea și strălucirea argintului (1); argintos. ♦ Fig. (Despre sunete, voce etc.) Cristalin, limpede. – Argint + suf. -iu.

argintiu, ~ie a [At: NEGRUZZI, S. I, 119/ V: ~nțiu / Pl: ~ii / E: argint + -iu] 1 Cu luciu (sau cu aspect) ca al argintului (1) Si: argintos (3), argintat¹ (2). 2 Care sună ca argintul (1) Si: argintos (4), cristalin, limpede.

ARGINTIU adj. 1 De coloarea argintului, strălucitor ca argintul: norii argintii prind a se rumeni pe margini (VLAH.) ¶ 2 Care are un sunet limpede ca argintul: Și cu glasul ~, Rîde vesel, răsfățată (ALECS.).

ARGINTIU, -IE, argintii, adj. (Adesea fig.) Care are culoare și strălucirea argintului (1); argintos. ♦ Fig. (Despre sunete, voce etc.) Cristalin, limpede. – Argint + suf. -iu.

ARGINTIU, -IE, argintii, adj. 1. De culoarea și strălucirea argintului, cu reflexe de argint. Bunicul... din cînd în cînd... scotea la lumină rețeaua în care se zbăteau peștișorii argintii. SADOVEANU, N. F. 29. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. EMINESCU, O. I 179. Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară! Cu o zale argintie se îmbracă mîndra țară. ALECSANDRI, P. A. 112. (Adverbial) Un miros îndepărtat de baltă îi cheamă ochii spre Dunăre – prietena lui dorită – care se zărește sclipind argintiu la lumina soarelui. BASSARABESCU, V. 26. ♦ Fig. (Despre păr) Cărunt. A sa barbă ca zăpada, a lui plete argintii, Fața lui cea cuvioasă, ochii săi măreți și vii. NEGRUZZI, S. I. 119. 2. Fig. (Despre voce, rîs etc.) Sonor, cristalin. Rîsul vesel și argintiu al fetiței.

ARGINTIU, -IE, argintii, adj. (Adesea fig.) De culoarea și strălucirea argintului. ♦ Fig. (Despre sunete, voce etc.) Cristalin, limpede. – Din argint + suf. -iu.

ARGINTIU ~ie (~ii) 1) Care este de culoarea argintului. Vulpe argintie. 2) fig. (despre voce, sunete etc.) Care se aude bine; cu o sonoritate deosebită; cristalin; limpede. /argint + suf. ~iu

argintíŭ, -íe adj. (d. argint). De coloarea argintuluĭ.

argințiu, ~ie a vz argintiu

alb-argintiu, -ie adj. Alb bătând în argintiu ◊ „De aici de sus, orașul are aspectul unei cetăți străjuite în cele patru zări de crenelurile alb-argintii ale șirurilor de blocuri din cele mai noi cartiere-oraș.” I.B. 7 VII 73 p. 4 (din alb + argintiu)

albastru-argintiu, -ie adj. Albastru bătând în argintiu ◊ „Stâlpii și pereții au o culoare plăcută, albastru-argintiu.” Sc. 20 V 61 p. 1 (din albastru + argintiu; cf. germ. silberblau; Fl. Dimitrescu în LR 4/62 p. 398)

argintiu adj. m., f. argintie; pl. m. și f. argintii

argintiu adj. m., f. argintie; pl. m. și f. argintii

argintiu adj. m., f. argintie; pl. m. și f. argintii

argintiu

argintiu.

ARGINTIU adj. (rar) argintos. (Culoare ~.)

ARGINTIU adj. (rar) argintos. (Culoare ~.)

Tilia tomentosa Moench (syn. T. argentea Desf.; T. alba Ait.) « Tei alb, Tei argintiu ». Specie care înflorește vara-tîrziu. Flori galbene, foarte mirositoare și melifere, dispuse, cca 10, în corimbe pendente. Frunze cordiform-rotunjite, pînă la 10 cm lungime, dentate, vîrf acut, pe fața superioară verzi-închis, pe cea inferioară, alb-tomentoase, toamna galbene-aurii, pețiol alb, tomentos. Arbore,pînă la 30 m înălțime, coroană dens- și lat-piramidală. Lujerii alb-tomentoși. Scoarță cenușie. Fruct ovat, ascuțit, cu 5 coaste și 1-2 semințe.