abur sm [At: COD. VOR.² 65^v/10 / Pl: ~i / E: ns cf alb avull] 1 Vapori de apă. 2 Răsuflare. 3 (Înv) Suflet. 4 (Pfm; îe) A scoate ~i pe gură A vorbi zadarnic.

ABUR sm. 1 Un fel de ceață care se vede ieșind din corpurile umede prin efectul căldurii: scoate ~i; ~i deși acopereau fața apei (GN.); caii și boii suflau ~i deși, cenușii (SAD.) ¶ 2 🌦 Starea în care se prefac lichidele și unele corpuri solide cînd sînt expuse la o temperatură ridicată sau la o mare presiune: prin fierbere, apa se preface în ~i; mașină cu (sau de) ~i, moară cu (sau de) ~i, care sînt mișcate prin presiunea aburilor; baie de ~i, baie făcută într’o încăpere plină de aburi calzi ¶ 3 ~ul (sau ~ii) vinului, amețeala produsă de vinul băut în prea mare cantitate: se deșteaptă din aiureala pe care i-o lăsase ~ul vinului (D. ZAMF.) ¶ 4 Răsuflare a cailor (boilor, etc.): Scoțînd ~i lungi pe nare (ALECS.) ¶ 5 Suflare: . . . venirăm, Pe fața pămîntului, Pe ~ii vîntului (TOC.) ¶ 6 pop. Sufletul animalelor: o fi avînd dobitocul ~ în loc de suflet (DLVR.) ; prov. : n’are suflet ca oamenii, el numai ~ ca cîinii, despre un om rău, nemilos; prov.: a scoate ~i pe gură, a vorbi zadarnic [comp. alb. avuł]

ABUR, aburi, s. m. 1. (Mai ales la pl.) Vapori de apă. Afară... se ridica... pana albă de abur și șuieratul locomotivei. DUMITRIU, B. F. 9. În partea cealaltă a trenului e Jiul, o suprafață lichidă de pe întinderea căreia aburi se ridică neîncetat, ca și cum apele lui ar fi fierbinți. BOGZA, V. J. 44. Aburii fierbinți, creați din valurile de apă care cad peste sulurile de oțel să omoare temperatura, se ridică pînă sus. SAHIA, N. 33. [La răsăritul soarelui] cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare. Un tunet, cînd și cînd, în depărtare încearc-o gamă, ca un bariton. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 16. 2. Ceață rară, pîclă ușoară. Peste tîrg, peste livezi negre, peste sat, odihneau aburi ușori. SADOVEANU, O, II 142. 3. Fig. Tărie, efluviu. Aburul basamacului se limpezise de pe creierul lui. PAS, L. I 15. Cum i se suie aburul băuturii la cap... plînge. SADOVEANU, N. F. 105. Și apoi, cînd aburii vinului și ochii crîșmăresei au produs efectul lor, încep horele, tropotele. NEGRUZZI, S. I 315. 4. Fig. (Cu aluzie la lipsa de consistență a aburului) Cantitate foarte mică. Pentru a avea un abur de căldură, tata reteza cîte un pom din curte. PAS, Z. I 131. Dă un abur de sare plăticilor și le așază în proțap. SADOVEANU, N. F. 70.

ABUR, aburi, s. m. 1. Vapori de apă. 2. Ceață rară. 3. Fig. Tărie; aromă. I se suie aburul băuturii la cap (SADOVEANU). ♦ Suflare (ușoară), adiere. 4. Fig. Cantitate foarte mică. Dă un abur de sare plăticilor (SADOVEANU). – Comp. alb. avull.

ABUR ~i m. 1) pl. Vapori de apă. 2) Ceață rară. 3) fig. Suflare ușoară (de vânt); boare. 4) fig. rar Cantitate foarte mică. Un ~ de... / Cuv. autoht.

abur m. 1. un fel de fum ce iese prin căldură din corpurile umede: aburi groși; mașină de aburi, mașină pusă în mișcare prin presiunea aburilor de apă; 2. Med. gazurile scoase prin evaporare: baie de abur; 3. suflare: caii scoțând aburi lungi pe nare AL.; 4. sufletul dobitoacelor numit și bleasc. [Origină necunoscută].

ábur și (Ban.) -re m. (rudă cu alb. avul, id., care vine probabil d. rom.). Un fel de ceață (gaz, vaporĭ) care se ridică din corpurile umede supt influența călduriĭ, cum se’ntîmplă cu apa care ferbe saŭ cu animalu care respiră la frig orĭ cu apa care se’nalță pe nevăzute din mărĭ, rîurĭ și lacurĭ și formează noriĭ. Suflet de animal (Vechi). Pl. Răsuflare, suflare: caiĭ scoteaŭ aburĭ pe nas de ger ce era. Suflare, adiere: venirăm pe fața pămîntului, pe aburiĭ vîntuluĭ (P. P.) Mașină saŭ corabie cu abur (saŭ cu vaporĭ) mașină saŭ corabie care se mișcă pin ajutoru aburuluĭ. – Pe suprafața pămîntuluĭ, o picătură de apă redusa în abur ocupă un volum de 1,700 de orĭ mai mare de cît în stare lichidă; de aci rezultă o forță de expansiune imensă, care a fost utilizată ca forță motrice în arte, industrie, navigațiune ș. a. La 100 de grade, aburu de apă ridică o masă de aer care apeasă [1] pe suprafața lichidului și care echivalează cu 1 kg 0,33 gr. pe centimetru pătrat. Forța elastică a aburuluĭ de apă crește răpede cu temperatura; experiențele lui Regnault dau rezultatele următoare Temperatura – Tensiunea în atmosfere; 100° – 1; 120°,60 – 2; 131°,91 – 3; 180°,31 – 10; 230° – 27½. Se numesc mașini cu presiune joasă acelea care întrebuințează abur de 2 atmosfere; cu o presiune mai mult, sînt de presiune medie, și pentru toate cele care-s mai mult de 3 atmosfere se zice că-s de presiune înaltă. Francezu Solomon de Caus, încă de la 1615, avu ideĭa de a utiliza aburu ca forța motrice. Denis Papin, tot Francez, mort la 1714, imagină prima mașină cu piston. La 15 Iuliŭ 1783, la Lyon, marchizu de Jouffroy d’Abbans (pe atunci de 18 anĭ) construi un vaporaș prevăzut c’o mașină cu abur cu doŭă cilindre cu care merse în susu Saônei pînă la insula Barbe. El a murit în mizerie, răpus de holeră, la 1832. În sfîrșit, Scoțianu James Watt, mort la 1819, perfecționă mașina cu abur într’atît, în cît i se poate atribui primu merit al acestei invențiuni.

BAIE¹ (pl. băi), sf. 1 Scăldare, cufundare în apă a trupului sau numai a unei părți a corpului: a făcut o ~ de picioare ¶ 2 Apa sau lichidul în care se scaldă cineva: ~ de mare; ~ de curățenie; ~ de lapte ¶ 3 Apa pregătită într’o cadă pentru a se scălda cineva: ~ caldă; ~ rece ¶ 4 Localul, odaia unde se fac băi (🖼 297): fiul împăratului nu cuteza să calce pe pardoseala băii (ISP.) ¶ 5 Cada în care se scaldă cineva (🖼 298): intrară fie-care în cîte o ~ și se îmbăiară (ISP.); ~ de șezut, cadă mică în care se așază cineva spre a-și spăla partea de jos a trupului (🖼 299) ¶ 6 ~ de aburi 👉 ABUR ¶ 7 familiar 🩺 ~ de soare, expunerea Ia acțiunea razelor solare ca mijloc de vindecare a unor anumite boale ¶ 8 (mai adesea pl.) Locuri unde izvorăsc ape minerale și unde se duce lumea, mai ales vara, spre a se lecui, scăldîndu-se în aceste ape: băile de la Govora; a plecat la băi ¶ 9 Trans. ⚒ Mină, ocnă: ~ de aramă; ~ de fier; le tăiară gleznile de la piciorul cel stîng și-i deaderă la ocne la băi (DOS.) [slav. banja; pentru înțelesul de „mină” comp. ung. bánya].

abur s. m., pl. aburi

abur s. m., pl. aburi

abur s. m., pl. aburi

abur, pl. aburi

abur.

ABUR s. v. miros.

ABUR s. vapori (pl.). (~ul este un agent termic.)

ABUR s. vapori (pl.). (~ este un agent termic.)

abur s. v. MIROS.

TRĂSURĂ CU ABURI s. v. locomotivă, mașină, tren.

trăsură cu aburi s. v. LOCOMOTIVĂ. MAȘINĂ. TREN.

abur (aburi), s. m. – 1. Vapori de apă – 2. (Înv.) Sufletul animalelor necuvîntătoare, considerat în esență mecanic. – Mr. abur (ă). < Lat. albūlus („pată albă” în lat. med., cf. Thomas, Bull. Du Cange, V, 100), pe baza aspectului material al vaporilor de apă. Albulus s-a păstrat în it. avolo „mreană” (REW 328; Prati), fr. able (tte). Fonetismul nu pare să constituie vreo dificultate. Pierderea lui l, care apare și în cuvintele citate, și în fr. gabole < galbulus etc. (Thomas, Bull. Du Cange, V, 130; O. Deutschmann, Romanist. Jb. I, 144), pare a fi anterioară rom.; totuși, trebuie să fi fost destul de tîrzie, pentru a împiedica pierderea lui b intervocalic. Același rezultat în alb. avulj. În general cuvîntul rom. este considerat autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9; anterior indoeuropenei după Lahovary 319), sau provenind din alb. (Cihac II, 714; Philippide, II, 605; DAR; Rosetti II, 108); acesta din urmă ar reprezenta un indoeurop. *a-vel-os (Jokl, Ling.-Kulturhist. Untersuchungen, 263) sau *abbra- (Meyer, Alb. St., III, 81). S-a renunțat la der. de la vapor (Diez, II, 14; Philippide, II, 657), ca și cea de la un *vapulus (Philippide, Principii, 7; Pascu, I, 27; Arch. Rom.., IX, 300), greu de admis. Explicația lui Densusianu, Rom., 1898, p. 130, prin *abburire (în locul lui *abburare, cf. sp. aburar), este cu totul improbabilă, căci ideea de vapori nu se potrivește cu cea de combustie; REW 15 și DAR menționează cu rezervă această ipoteză. Der. abura, vb. (a scoate aburi); aburat, adj. (umezit); abureală, s. f. (răsuflare; briză); aburi, vb. (a produce aburi; a exala; a răsufla); aburitor, adj. (care exală); aburiu, adj. (vaporos; albicios); aburos, adj. (vaporos), cuvînt creat de Odobescu, prin paralelismul it. vapore-vaporoso sau fr. vapeur-vaporeux. Din rom., ngr. ἄμπρος (Meyer, Neugr. St., II, 74)