ZBURĂTURI, zburăturesc, vb. IV. 1. Intranz. (Pop.) A străbate aerul; a zbura. 2. Tranz. și intranz. (Pop.) A zburătăci (1). [Var.: zburători vb. IV] – Din zburătură.

zburături [At: LB / V: ~tări, ~tori, ~rut~ / Pzi: ~resc / E: zbura] 1-3 vt A crește (35, 38-39). 4-8 vi (Reg) A zbura (12-16). 9 vt (Reg) A reteza (1).

zburături vb. IV. (pop.) 1 intr. A străbate aerul (cu iuțeală) fiind aruncat, zvîrlit etc. Și zburătorind, săgeata trece-n lume ca o rază (EMIN.). 2 tr. A zvîrli cu ceva într-o pasăre, într-un pom etc. • prez.ind. -esc. și zburători vb. IV. /zburătură + -i.

ZBURĂTURI, zburăturesc, vb. IV. 1. Intranz. (Rar) A străbate aerul; a zbura. 2. Tranz. și intranz. (Pop.) A zburătăci (1). [Var.: zburători vb. IV] – Din zburătură.

ZBURĂTURI, zburăturesc, vb. IV. Intranz. (Și în forma zburători) 1. (Rar) A străbate aerul, a zbura. Ci, plecînd ei mai departe, tot Călin arcu-ncordează Și zburătorind, săgeata trece-n lume ca o rază, Vîjîie-n văzduh cumplită. EMINESCU, L. P. 129. 2. A zburătăci (1). Mi-e cuibul lîngă drum într-o tufă de alun, Cîți drumași călătoresc, Toți în el zburătoresc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. Tranz. Cucul mi-auzea, Mai jos se lăsa. Mă-sa mi-l vedea... și-l zburăturea. MAT. FOLK. 6. ◊ Refl. reciproc. Foicică meri sălcii, Cînd eram niște copii, Suiam dealu, bine știi, Ne zburătuream cu glii Și ședeam pe pajiște Și vorbeam de dragoste. ȘEZ. XII 87. – Variantă: zburători vb. IV.

ZBURĂTURI, zburăturesc, vb. IV. (Rar) 1. Intranz. A străbate aerul, a zbura. 2. Tranz. și intranz. A zburătăci (1). [Var.: zburători vb. IV] – Din zbura.

ZBURĂTURĂ, zburături, s. f. (Pop.) 1. Bucată scurtă de lemn cu care se aruncă într-un pom sau după o pasăre; scurtătură. ♦ Așchie, țandără. ♦ (Înv.) Sfărâmătură de plumb sau de fier cu care se încărcau armele de foc. 2. Mișcare de aruncare; distanță până la care ajunge un lucru aruncat. Departe ca la o zburătură de praștie. – Zbura + suf. -ătură.

zburătări v vz zburături

zburători v vz zburături

zburătură sf [At: ANON. CAR. / S și: sb~ / Pl: ~ri și (îvr) ~re / E: zbura + -ătură] 1-2 (Pop) Azvârlitură (2-3). 3 (Pop) Scurtătură (1). 4 (Îrg) Țandără (1). 5 (Înv) Bucată de plumb, de fier etc. cu care se încărcau armele de foc. 6 Parte terminală a țevii unei guri de foc. 7 (Reg; lpl) Caiă. 8 (Înv) Cicatrice. 9-15 (Reg) Hădărag (1-7). 16 (Reg) Lapte prins. 17 (Reg) Zburatic (5). 18 (Reg) Plantă ierboasă nedefinită mai îndeaproape. 19 Mișcare de aruncare. 20 Distanță până la care ajunge un lucru aruncat.

zburuturi v vz zburături

zburători vb. IV. v. zburături.

zburătură s.f. 1 Bucată scurtă de lemn cu care se aruncă în cineva sau în ceva; scurtătură. Începură a arunca în corăbii... cu zburături de lemne (ISP.). ◊ Loc.adv. Cît ai azvîrli cu o zburătură v. azvîrli. ♦ Așchie, țandără. Mureșul... curgea mîlos, acoperit de spume și zburături de lemn (POPOV.). ♦ (înv.) Sfărîmătură de plumb sau de fier cu care se încărcau armele de foc. Sloboade în el o încărcătură de un sfert de ocă de zburături (SADOV.). 2 Mișcare de aruncare; distanță pînă la care ajunge un lucru aruncat. Glasul lui... se înalță ca o zburătură de arc pînă departe (CA. PETR.). • pl. -i. /zbura + -ătură.

ZBURĂTURĂ, zburături, s. f. 1. Bucată scurtă de lemn cu care se aruncă într-un pom sau după o pasăre; scurtătură. ♦ Așchie, țandără. ♦ (Înv.) Sfărâmătură de plumb sau de fier cu care se încărcau armele de foc. 2. Mișcare de aruncare; distanță până la care ajunge un lucru aruncat. Departe ca la o zburătură de praștie. – Zbura + suf. -ătură.

ZBURĂTURĂ, zburături, s. f. 1. Bucată scurtă de lemn, cu care se azvîrle (într-un pom, într-o pasăre). El află o zburătură de lemn și zvîrli în pasăre. RETEGANUL, P. V 60. Începură a arunca în corăbii, care cu pietre, care cu bulgări, care cu zburături de lemne. ISPIRESCU, U. 51. S-ar pune pe arătură, Dar copiii cuibu-i fură Ș-o ucid c-o zburătură. TEODORESCU, P. P. 349. ♦ Bucată ruptă din ceva (mai ales dintr-o piatră); așchie, țandăra. Potrivind un firișor de iască pe zburătură de silex, a zbătut o singură dată cu oțelul. SADOVEANU, V. F. 43. Braț rupt de o zburătură de obuz. MIRONESCU, S. A. 117. De cîte ori da, de atîtea ori cădea cîte o zburătură de piatră. ISPIRESCU, L. 228. ♦ (Învechit) Sfărîmătură (de fier, de plumb etc.) cu care se încărcau armele de foc. A trimis două zburături de icosar, una în frunte de urs, cealaltă în frunte de idicliu. DELAVRANCEA, S. 166. 2. Faptul de a arunca, mișcare de aruncare; distanță pînă la care ajunge un lucru aruncat. Glasul lui... se înalță ca o zburătură de arc pînă departe. CAMIL PETRESCU, O. II 253. Ca să ajungă la casa lui, ca la o zburătură de praștie departe numai, avea să treacă o gîrlă. La TDRG.

ZBURĂTORI vb. IV. v. zburături.

ZBURĂTURĂ, zburături, s. f. 1. Bucată scurtă de lemn cu care se aruncă într-un pom sau după o pasăre; scurtătură. ♦ Așchie, țandără. ♦ (Înv.) Sfărîmătură de plumb sau de fier cu care se încărcau armele de foc. 2. Mișcare de aruncare; distanță pînă la care ajunge un lucru aruncat. Departe, ca la o zburătură de praștie. – Din zbura + suf. -(ă)tură.

ZBURĂTURĂ ~i f. 1) Distanță până la locul de cădere a unui obiect aruncat. 2) Bucată mică și subțire de lemn care sare în momentul cioplirii sau tăierii; așchie; țandără. 3) Bucată scurtă de lemn cu care se aruncă în cineva sau în ceva; scurtătură. /a zbura + suf. ~ătură

sburătură f. bucată de lemn, de piatră, de plumb: îl pocni cu o sburătură.

zburătăcésc și -ucésc v. tr. (d. zburătură). Lovesc cu zburăturĭ (c’un băț, c’o peatră): copiiĭ zburătăceaŭ nucu ca să cadă nucile. Ĭaŭ la goană (alung) bombardînd: ne răpezeam pe urma omuluĭ și-l zburătăceam cu petre (Sadov. VR. 1907, 9, 38). V. refl. Mă joc zburînd, ĭes zburînd: găinile se zburătăciră din poĭată. – Și -tăĭesc, -tuĭesc. La Chendi (Foĭletoane, 101) zburătoresc.

zburătúră f., pl. ĭ (d. a zbura, a sări în aer, a se face țandărĭ). Bucată, frîntură (de lemn): aruncă c’o zburătură în cĭorĭ. Sfărîmătură de metal (de schijă): o pușcă încărcată cu zburăturĭ (V. mitraliĭ). Pl. Caĭele de boĭ (nord).

zburături (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zburăturesc, 3 sg. zburăturește, imperf. 1 zburătuream; conj. prez. 1 sg. să zburăturesc, 3 să zburăturească

zburături (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zburăturesc, imperf. 3 sg. zburăturea conj. prez. 3 să zburăturească

zburături vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zburăturesc, imperf. 3 sg. zburăturea; conj. prez. 3 sg. și pl. zburăturească

zburătură (pop.) s. f., g.-d. art. zburăturii; pl. zburături

zburătură (pop.) s. f., g.-d. art. zburăturii; pl. zburături

zburătură s. f., g.-d. art. zburăturii; pl. zburături

ZBURĂTURĂ, zburături, s. f. ~ 2. ~; zbor¹. 3. Partea din față a tunului.

ZBURĂTURĂ s. v. așchie, retevei, scurtătură, surcea, surcică, țandără.

zburătură s. v. AȘCHIE. RETEVEI. SCURTĂTURĂ. SURCEA. SURCICĂ. ȚANDĂRĂ.