zăpodie sf [At: PSALT. HUR. 71^v/13 / V: (îrg) zăpod sn, ~poadă, zăpode, zep~, (reg) zăpoz sn / Pl: ~ii / E: vsl *заподиѥє, bg запогье, запог, запокь „loc umbrit”] 1 (Îvp) Vale largă sau platou adăpostit de înălțimi. 2 (Pex) Șes puțin scufundat față de regiunea înconjurătoare. 3 (Reg) Poiană (1). 4 (Reg) Coastă abruptă de deal. 5 (Mun) Sloi¹ (1). 6 (Reg) Lapoviță.

zăpodie s.f. (înv., pop.) Vale largă adăpostită de înălțimi; ext. șes puțin scufundat față de regiunea înconjurătoare. ♦ (reg.) Poiană. • pl. -ii. g.-d. -iei. /<sl. veche заплазъ.

ZĂPODIE, zăpodii, s. f. 1. Loc șes pe o înălțime; platou. 2. Vale largă adăpostită de înălțimi; șes puțin scufundat față de regiunea înconjurătoare. Dintre șesuri, cele mai mănoase sînt zăpodiile, nume ce-l poartă micile șesuri puțin scufundate față de vecinătate. În aceste zăpodii apa nu se scurge în lături, ci rămîne locului, păstrîndu-l jilav. PAMFILE, A. R. 18.

ZĂPODIE, zăpodii, s. f. (Reg.) 1. Loc șes pe o înălțime; platou. 2. Vale largă adăpostită de înălțimi; șes puțin scufundat față de regiunea înconjurătoare. – Slav (v. sl. zapodŭ).

zăpodie f. vale sau teren între două dealuri (termen de hotărnicie). [Tras din slav. ZAPODŬ, ascunzătoare].

zăpódie f. (vsl. zapodŭ, ascunzătoare, d. podŭ, dedesupt. V. pod). Ps. S. ș. a. Vale: mergĭ în zăpodia luĭ Ĭosafat (Gst.). Azĭ. Strîmtoare (de rîŭ, de drum) între dealurĭ saŭ între munțĭ. Olt. ș. a. (zăpodină), pl. ĭ. Padină într’o coastă (CL. 1922, 372). – La Chir. Grăn. „rupturĭ de deal”. Se află de doŭă orĭ într’un doc. din 1702, Ĭașĭ (rev. Miron Costin, 1, 9). În ArhO, 1928, 158, „zăpadă mare cu sloată”!! V. zănoagă.

zăpoadă sf vz zăpodie

zăpod sn vz zăpodie

zăpode sf vz zăpodie

zăpoz sn vz zăpodie

zepodie sf vz zăpodie

zăpodie (înv., pop.) (desp. -di-e) s. f., art. zăpodia (desp. -di-a), g.-d. art. zăpodiei; pl. zăpodii, art. zăpodiile (desp. -di-i-)

zăpodie (înv., pop.) (-di-e) s. f., art. zăpodia (-di-a), g.-d. art. zăpodiei; pl. zăpodii, art. zăpodiile (-di-i-)

zăpodie s. f. (sil. -di-e), art. zăpodia (sil. -di-a), g.-d. art. zăpodiei; pl. zăpodii, art. zăpodiile (sil. -di-i-)

ZĂPODIE s. v. platou, podiș, vale.

zăpodie s. v. PLATOU. PODIȘ. VALE.

zăpodie (-ii), s. f. – Prăpastie, canion, strîmtoare. – Var. zăpoadă, Olt. zăpodină. Sl. zapodŭ „ascunziș” (Cihac, II, 270), var. din sb. zapodina.

zăpodie, zăpoade, zăpodii, s.f. – (reg.) Vale scurtă cu pereți înalți; canion, strâmtoare: „Pân câmp, pân stejari, pă zăpoade, acolo să duc” (Bilțiu, 1999: 300; Breb). ♦ (top.) Zăpodie, cătun aparținând de Preluca Nouă; toponim în Sarasău, sit arheologic. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Din sl. zapodǔ „ascunziș” (Șăineanu, Scriban; Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

PEȘTERA DE LA ZĂPODIE, peșteră în zona centrală a munților Bihor, în cadrul complexului carstic Padiș-Cetățile Ponorului, la 1.090 m alt. Lungimea galeriilor: 12.100 m. Sistemul galeriilor, foarte meandrat, este axat pe două cursuri principale independente, la care se ajunge printr-o galerie mediană. Datorită joncțiunii naturale, realizată în 1974, între Peștera Neagră și Peștera de la Zăpodie, rețeaua totală a galeriilor însumează 12,1 km (locul 7 în România), fiind cunoscută și sub denumirea de Peștera Neagră-Zăpodie. Galeriile prezintă numeroase lacuri, cascade, marmite, sifoane. Foarte greu accesibilă.