12 definiții pentru „virtuoz”   declinări

VIRTUÓZ, virtuozi, s. m. Persoană care stăpânește în mod desăvârșit tehnica unui instrument muzical sau, p. gener., tehnica unei arte. [Pr.: -tu-oz] – Din it. virtuoso, fr. virtuose.

VIRTUÓZ, virtuozi, s. m. Persoană care stăpânește în mod desăvârșit tehnica unui instrument muzical sau, p. gener., tehnica unei arte. [Pr.: -tu-oz] – Din it. virtuoso, fr. virtuose.

VIRTUÓZ, -OÁZĂ s. m. și f. v. virtuos2.

virtuóz (muzician) (-tu-oz) s. m., pl. virtuózi

virtuóz (artist) s. m. (sil. -tu-oz), pl. virtuózi

VIRTUÓZ s.m. Muzician, cântăreț care stăpânește perfect tehnica unui instrument muzical, dând dovadă de o aptitudine deosebită și de talent. ♦ (P. ext.) Cel care are talente deosebite într-o artă oarecare. [Pron. -tu-oz. / < fr., it. virtuose, cf. it. virtuoso – abil].

VIRTUÓZ I. s. m. interpret care stăpânește la perfecțiune tehnica execuției muzicale sau (p. ext.) a unei arte. II. adj. foarte abil în meseria sa. (< it. virtuoso, fr. virtuose)

VIRTUÓZ ~i m. Persoană care demonstrează o tehnică superioară în mânuirea unui instrument muzical. [Sil. -tu-oz] /<it. virtuoso, fr. virtuose

*virtuós, -oásă adj. (lat. virtuosus; fr. vertueux; it. virtuoso. V. vîrtos). 1. Plin de virtute: om virtuos, faptă virtuoasă. 2. (după it.). Care știe să cînte foarte bine dintr´un instrument muzical (și fig. priceput în ceva): Paganini fu un mare virtuos (saŭ virtuoz, fem. -oză). Adv. Cu virtute: a trăi virtuos.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

virtuóz, -ă adj. Cu calități de virtuoz ◊ „Tălmăcirea lui Mozart a fost savuroasă, adăugând fidelității față de litera textului o anume exuberanță virtuoză. Cont. 29 III 74 p. 4 (din it. virtuoso; cf. fr. virtuose)

virtuoz (‹ it. virtuoso), interpret care a dobândit perfecțiunea tehnică vocală sau instrumentală. În sec. 18 și 19, termenul s-a referit îndeosebi la marii cântăreți (castrați*). În sec. 19, renumiți violoniști și pianiști au perfecționat considerabil tehnica instr., fapt care a stimulat crearea compozițiilor de bravură, încărcate de efecte, uneori pur decorative (exterioare) și sărace în substanță muzicală (artistică). Astfel se explică cele două accepțiuni contrarii ale termenului, cea pozitivă, răspândită în Franța, care desemnează un artist desăvârșit, și cea peiorativă, din Anglia, care desemnează un executant dotat cu o tehnică impecabilă dar lipsit de sensibilitate artistică. Printre marii v. ai sec. 19, ale căror compoziții au rămas adevărate modele de îmbinare între bravură și muzicalitate, se numără Paganini, Listz, Chopin.