VĂPĂI, pers. 3 văpăiește, vb. IV. Intranz. (Înv.) A arde cu văpăi. [Var.: văpăia vb. I] – Din văpaie.

văpăi vi [At: BIBLIA (1688), 45² /20 / V: ~a / Pzi: ~esc / E: văpaie] (Înv) 1 A arde cu flacără. 2 A lumina.

văpăi vb. IV. intr. (înv) 1 A arde cu flăcări. 2 A lumina. • prez.ind. pers. 3 -iește. /de la văpaie.

VĂPĂI, pers. 3 văpăiește, vb. IV. Intranz. (Înv.) A arde cu văpăi. – Din văpaie.

VĂPĂI vb. IV v. văpăia.

văpăì v. a scoate văpăi: un foc de surcele văpaia pe vatră OD.

VĂPĂIA vb. I v. văpăi.

văpai sn vz văpaie

văpaia v vz văpăi

văpaie sf [At: (a. 1550-1580) GCR I, 6/25 / V: (îvr) vop~, (reg) hop~ sf, văpai sn / Pl: văpăi, (înv) ~ / G-D: și (înv) ~i / E: ns cf alb vapë] 1 Parte luminoasă, mobilă (și dogoritoare) care se înalță dintr-un corp aprins Si: flacără (2). 2 Foc violent și mistuitor. 3 (Olt) Văpaiță (3). 4 (Mun) Opaiț. 5 Lumină strălucitoare. 6 Fascicul de lumină Si: rază. 7 Căldură arzătoare Si: arșiță (1), dogoare (1). 8 (Fig) Suferință morală Si: chin (3), durere (5). 9 (Fig) Înflăcărare. 10 (Fig) Pasiune.

vopaie sf vz văpaie

văpaie s.f. 1 Parte luminoasă, mobilă (și dogoritoare) care se înalță dintr-un corp aprins, flacără; foc de obicei violent și mistuitor, pîrjol, vîlvătaie. ◊ (determ. prin „de foc”, „de pară” sau "focului) Cerul se luminase de văpaia focului ca de un fulger neîntrerupt (MIH.). ◊ Compar. Era... ispititoare și dulce ca păcatul însuși, mlădioasă și vie ca văpaia (M. I. CAR.). ◊ Fig. Noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi, Mistuindu-ne unul pe altul (BLA.). ♦ (reg.) Văpaiță pentru pescuit. 2 Lumină vie, strălucire, seînteiere; rază, fascicul de lumină. După cîteva văpăi roșii, trecătoare..., noaptea cade aproape dintr-o dată (IORGA). ◊ Fig. Ioana era o văpaie rece și pasivă (CĂL.). 3 Căldură arzătoare, arșiță, dogoare. Dogorîtă de văpaie... potolea cuptorul (BRĂ.). ◊ Analog. Și-n gîtlej simt jar, văpaie (BEN.). ♦ Fig. Chin, durere, suferință (morală). O văpaie mă cutreiera din creier pînă-n tălpi (VOIC.). 4 Fig. (adesea cu determ. în gen.) Înflăcărare, însuflețire, pasiune, patimă. Ochii ei căprii și mari însuflețiți de văpaia unui sînge pătimaș (HOG.). • pl. -ăi. g.-d. -ăii, (înv.) -aiei. și (reg.) vopaie, hopaie s.f. /cuv. autoh.; cf.alb. vapë.

vopaie s.f. v. văpaie.

VĂPAIE, văpăi, s. f. 1. Flacără, pară; foc. Peste obrazul ca de marmură, lumînările de ceară din sfeșnice își tremurau văpăile. SADOVEANU, O. I 256. Tremurînd s-a stins văpaia lumînării de pe masă. TOPÎRCEANU, B. 73. Și palaturi aurite, ș-un acoperiș de paie, Cînd flacăra le cuprinde fac tot un fel de văpaie. HASDEU, R. V. 107. ◊ Fig. Îl privea și ea țintă cu ochii plini de văpaia suferinței. SADOVEANU, O. II 462. Grozavul vînt se zbate-n largul zării Și norii-mbracă haină de văpăi. COȘBUC, P. II 73. Nu voi să prind de veste Că mi s-a stins văpaia tinereții. VLAHUȚĂ, O. A. 82. ♦ Arșiță, dogoare. Hotărîseră astfel timpul de plecare, ca să scape de văpaia soarelui. PAS, Z. I 44. (Cu pronunțare regională) Vapaia amiezii lucra secundă după secundă. SADOVEANU, A. L. 200. 2. Fig. Lumină strălucitoare a corpurilor cerești; raze luminoase. Galbene văpăi de soare Peste deal acum se scurg. COȘBUC, P. I 315. Văpaia lunii s-așterne pe sclipitoarele întinderi. VLAHUȚĂ, O. A. 139. Luna... luna iese-ntreagă, se înalț-așa bălaie Și din țărm în țărm durează o cărare de văpaie. EMINESCU, O. I 154. 3. Văpaiță (2). Pescuitul cu văpaia. ANTIPA, P. 793.

VĂPĂIA, văpăiez, vb. I. Intranz. (Învechit) A arde cu flacără. Un foc de surcele văpăia pe vatră. ODOBESCU, S. I 153. Focuri de surcele De departe văpăiati. VĂCĂRESCU, P. 12. ◊ Fig. (În personificări) Tu lună! scînteiezi, Și prin desiș, în crînguri, ca flăcări văpăiezi. ODOBESCU, S. I 28. – Variantă: văpăi, văpăiesc, vb. IV.

VĂPAIE ~ăi f. 1) Ansamblu de flăcări mari, mai ales de culoare roșie, apărute în procesul arderii în mediul aerian; pară mare. 2) Emanație cu o temperatură foarte înaltă, provenită de la o sursă de căldură puternică; dogoare; pară. [G.-D. văpăii] /<alb. vapë

văpaie f. flacără mare: focul arde cu văpaie; fig. văpăi de ochi sălbatici AL. [Dintr’un primitiv vapă, conservat în vechea italiană și în albaneză].

văpáĭe f., pl. ăĭ (lat. pop. *vapalĭa, d. vapor, abur; it. vampa, vechĭ vapa; alb. vapă; sîrb. vapa, abur, exalațiune, vapaj [d. rom.] vaĭet. V. vipie). Mare flacără, mare căldură, arșiță, vipie: văpaĭa ĭaduluĭ, văpaĭa uneĭ zile de vară. V. lipăr, pripec, toĭ.

văpăi / văpăia (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 3 sg. văpăiește / văpăiază, imperf. 3 sg. văpăia; conj. prez. 3 să văpăiască / să văpăieze

văpăi/văpăia vb., ind. prez. 3 sg. văpăiește/ văpăiază, imperf. 3 sg. văpăia; conj. prez. 3 sg. și pl. văpăiască/văpăieze

văpaie s. f., art. văpaia, g.-d. art. văpăii; pl. văpăi

!văpăia (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 3 văpăiază, imperf. 3 pl. văpăiau; conj. prez. 3 să văpăieze; ger. văpăind

văpaie s. f., art. văpaia, g.-d. art. văpăii; pl. văpăi

văpaie s. f., art. văpaia, g.-d. art. văpăii; pl. văpăi

văpaie

văpaie, -păi.

VĂPAIE s. v. fachie, opaiț.

VĂPAIE s. 1. v. vâlvătaie. 2. v. flacără. 3. v. dogoare.

VĂPAIE s. 1. flăcăraie, pară, pălălaie, pîrjol, vîlvătaie, vîlvoare, (rar) pălălaică, (pop.) bobot, bobotaie, (reg.) pălălăială, vîlvaie, vîlvăraie, (prin vestul Transilv.) babură, (Olt.) bălbălău. (O imensă ~ de la incendiu.) 2. flacără, pară, (livr.) flamă. (~ focului din sobă.) 3. arșiță, dogoare, dogoreală, fierbințeală, pară. (Simte ~ focului din sobă.)

văpaie s. v. FACHIE. OPAIȚ.

văpaie (-ăi), s. f. – Pară, flacără mare. Origine necunoscută. Se indică de obicei posibilitatea unui lat. *vapalia < vapa (Pușcariu 1855; Tiktin; Philippide, II, 661; REW 9147), cf. it. va(m)pa, sb. vapa „vapor”, alb. vapë „căldură” (Cihac, II, 721); dar relația dintre aceste cuvinte nu este clară. Poate este dubletul lui vipie, s. f. (arșiță). Der. (în)văpăia, vb. (a arde cu flacără); svăpăiat, adj. (descompus, dezordonat, vagabond, golan), această relație semantică nu este clară (probabil „descompus ca cel care scapă de la incendiu”; după Crețu, din sl. sverĕpovati „a exaspera”; după Tiktin, se pleacă de la ideea de „aprins”).

văpaie, văpăi s. f. (er.) excitație; apetit sexual.