văpaie s.f. 1 Parte luminoasă, mobilă (și dogoritoare) care se înalță dintr-un corp aprins, flacără; foc de obicei violent și mistuitor, pîrjol, vîlvătaie. ◊ (determ. prin „de foc”, „de pară” sau "focului) Cerul se luminase de văpaia focului ca de un fulger neîntrerupt (MIH.). ◊ Compar. Era... ispititoare și dulce ca păcatul însuși, mlădioasă și vie ca văpaia (M. I. CAR.). ◊ Fig. Noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi, Mistuindu-ne unul pe altul (BLA.). ♦ (reg.) Văpaiță pentru pescuit. 2 Lumină vie, strălucire, seînteiere; rază, fascicul de lumină. După cîteva văpăi roșii, trecătoare..., noaptea cade aproape dintr-o dată (IORGA). ◊ Fig. Ioana era o văpaie rece și pasivă (CĂL.). 3 Căldură arzătoare, arșiță, dogoare. Dogorîtă de văpaie... potolea cuptorul (BRĂ.). ◊ Analog. Și-n gîtlej simt jar, văpaie (BEN.). ♦ Fig. Chin, durere, suferință (morală). O văpaie mă cutreiera din creier pînă-n tălpi (VOIC.). 4 Fig. (adesea cu determ. în gen.) Înflăcărare, însuflețire, pasiune, patimă. Ochii ei căprii și mari însuflețiți de văpaia unui sînge pătimaș (HOG.). • pl. -ăi. g.-d. -ăii, (înv.) -aiei. și (reg.) vopaie, hopaie s.f. /cuv. autoh.; cf.alb. vapë.