vâlnic sn [At: ODOBESCU, S. I, 418 / V: (înv) ~ă sf, (reg) văl~, vălnec, ~nanic, ~nec, vârlan~, volan~, vol~, vul~, vurlan~ / Pl: ~ice / E: bg вълненик] 1 (Olt; Mun) Fotă (3) încrețită în talie și despicată în față. 2 (Pop) Pânză țărănească (subțire). 3 (Pop) Învelitoare pentru cap făcută din vâlnic (2). 4 (Reg) Cuvertură.

VÂLNIC ~ce n. 1) Fotă în formă de fustă despicată în față; specifică portului popular oltenesc. 2) Pânză țărănească subțire. 3) Basma făcută din astfel de pânză. /<bulg vulnjanik

vălnec sn vz vâlnic

vălnic sn vz vâlnic

vâlnanic sn vz vâlnic

vâlnec sn vz vâlnic

vâlnică sf vz vâlnic

vârlanic sn vz vâlnic

volanic sn vz vâlnic

volnic² sn vz vâlnic

vulnic sn vz vâlnic

vurlanic¹ sn vz vâlnic

vîlnic s.n. 1 Fotă încrețită în talie și despicată în față, specifică costumului popular oltenesc. Cheful ei era să se îmbrace țărănește, cu vîlnic și maramă (M. I. CAR.). 2 Pînză țărănească subțire; învelitoare de cap făcută din astfel de pînză; văl. Fluturele mîinii un vîlnic a desprins (VOIC.). • pl. -ce. /<bg. e&вълненик.

VĂLNIC s. n. v. vîlnic.

VÎLNEC s. n. v. vîlnic.

VÎLNIC, vîlnice, s. n. (Regional, și în forma vîlnec) 1. Fotă lucrată ca o fustă încrețită și despicată în față. Ea luase... o ie cu fluturi de argint... un vîlnic cu fire de aur pe un cîmp roșu. VISSARION, B. 75. Cheful ei era să se îmbrace țărănește, cu vîlnic și maramă. M. I. CARAGIALE, C. 75. Vîlnecele, spițărate în fețe, lucii de fluturi sclipitori. DELAVRANCEA, S. 55. 2. Pînză țărănească subțire; învelitoare de cap făcută din astfel de pînză; văl. Acolo se țeseau vîlnicele de borangic portocaliu și alb. MACEDONSKI, O. III 110. – Variantă: vîlnec s. n.

vălnic n. fota, încărcată de alesături (în Oltenia) [Origină necunoscută].

vîlnic n., pl. e (vsl. *vlŭnikŭ, d. vlŭnĭenŭ, de lînă, vlŭna, lînă; bg. vŭlnĭánik, fota din apoĭ, ca ie d. lat. linea, de in. Cp. și cu vsl. vlŭninŭ, de val, d. vlŭna, val, adică „încrețită”). Olt. Trans. ș. a. Fota din apoĭ (în Trans. și zadie). V. fotă.

vâlnic s. n., pl. vâlnice

vâlnic s. n., pl. vâlnice

vâlnic s. n., pl. vâlnice

vîlnic (-ce), s. n. – Fotă, jupon. Bg. văljanik (Tiktin; Conev 83), din sl. vlŭna „lînă”. În Olt.