unic¹, ~ă a [At: AR (1829), 152/14 / A și: unic / Pl: ~ici, ~ice / E: lat unicus, fr unique] 1 (Indică numărul) Care este unul singur, care nu este însoțit de alții sau de altele de același fel Si: singur. 2 (Îs) Sens ~ Sistem de circulație a vehiculelor într-o singură direcție pe o arteră și care permite folosirea întregii lățimi a părții carosabile. 3 Care nu poate fi asemănat cu altul. 4 Care nu poate fi comparat cu nimic (datorită însușirilor sale excepționale) Si: excepțional (6), incomparabil.

unic², ~ă [At: PANN, P. V. III, 80/5 / E: un[ul] + -ic] 1 nc (Înv) Unu (1). 2 nc (Înv) Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător unu (92). 3 nc (Înv) Unu (46). 4 pnh Unu (113).

UNI (unesc) vb. tr. și refl. 1 A (se) aduna unul cu altul, a (se) împreuna, a (se) însoți: ~ bucățile rupte; ~ un cuvînt cu altul; a-și ~ puterile; boierii pe carii i-au trimes el acolo, s’au unit și ei cu ceilalți boieri împreună (MUST.) ; ~ două persoane prin căsătorie; de vrei să ai nume bun, nu te uni cu cei răi (ZNN.); Toat’a apei, a pustiei și a nopții măreție Se unesc să’mbrace mîndru, veche-acea împărăție (EMIN.) ¶ 2 A se învoi: după ce s’au unit din preț (PAMF.) [lat. vulg. *u n ī r e = clas. u n e s c ĕ r e].

*UNIC adj. 1 Singur: copil ~ la părinți; ~ul moștenitor; după fabulă, fenixul este ~ în felul lui; posedă ~ul exemplar al acestei cărți; ~a lui ocupațiune ¶ 2 F și pr. exag. Care e cu mult superior altora și cu care ceilalți nici nu se pot compara: e ~ul orator al timpurilor noastre; e un pictor ~ în genul său [lat.].

UNIC², -Ă, unici, -e, pron. nehot. (Învechit și popular, în expr.) Nici unicul, nici unica = absolut nici unul, nici una. Dar acum... nici unica nu-mi mai place. SEVASTOS, C. 125. Văzînd împăratul că nici unicul nu i se înfățișează, se miră prea mult. GORJAN, H. IV 4. Fetele de-i auzea Nici unica nu vorbea. TEODORESCU, P. P. 563. ♦ (Substantivat, urmat de un adjectiv posesiv) Termen de alintare pentru o persoană dragă. Să videți, unicii mei, Ceruri plini de curcubei. ALECSANDRI, P. II 182.

UNIC¹, -Ă, unici, -e, adj. 1. Unul singur, numai unul; singur. Motane... unice amic și ornic. EMINESCU, O. I 48. Această fortăreață firească era, pentru eroul nostru, cel mai nimerit și, putem zice, unicul punct de așteptare. HASDEU, I. V. 131. Domnița Manda, unica sa fiică... era singura mîngîiere. NEGRUZZI, S. I 105. ◊ Sens unic v. sens (3). 2. Care nu poate fi asemănat cu altul, care nu are precedent; fără seamăn, excepțional, incomparabil. [Moscova este] unică în lume prin frumusețe și bogăție. STANCU, U.R.S.S. 12. Ca și în cazul lui Eminescu, Creangă e unic în sine, însă divers în cetitori. SADOVEANU, E. 97. – Accentuat și: unic.

UNIC, -Ă adj. 1. Singur, într-un singur exemplar; numai unul. 2. Excepțional, fără seamăn, incomparabil. [Cf. lat. unicus, fr. unique].

UNIC, -Ă adj. 1. singur, într-un exemplar; numai unul. 2. excepțional, fără seamăn, incomparabil. (< fr. unique, lat. unicus)

UNIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care este numai unul; singur de felul său. ~cul exemplar. 2) Care se impune prin calități neobișnuite; caracterizat prin originalitate deosebită; excepțional. Soartă ~că. 3) Care este același pentru mai multe situații. Principiu ~. Soluție ~că. 4) Care formează o unitate indisolubilă. Mișcare ~că. Front ~. /<lat. unicus, fr. unique

unic a. 1. singur: fiu unic; 2. fig. incomparabil: om unic, lucru unic.

*únic, -ă adj. (lat. únicus). Singur: fiŭ unic, exemplar unic. Incomparabil, fără seamăn: un talent unic. – Fals uníc (după fr.).

unic adj. m., pl. unici; f. unică, pl. unice

unic adj. m., pl. unici; f. unică, pl. unice

unic adj. m., pl. unici; f. sg. unică, pl. unice

unic

unic.

UNIC, -Ă adj. (cf. fr. unique, lat. unicus): în sintagmele dependență unică, determinare unică, predicație unică și subordonare unică (v.).

Uni/că, -ul v. Iunie 3.

UNIC adj. 1. v. singur. 2. v. solitar. 3. incomparabil, inconfundabil, inegalabil, inimitabil, neasemănat, neasemuit, necomparabil, neegalabil, neîntrecut, (rar) neajuns, (înv.) neurmat. (O voce ~; însușiri ~e.) 4. v. extraordinar.

UNIC adj. 1. singur, (înv.) singuratic. (~ la părinți; a mai rămas un ~ exemplar.) 2. (BOT.) singur, solitar. (Flori ~; frunze ~.) 3. incomparabil, inegalabil, neasemănat, neasemuit, necomparabil, neegalabil, neîntrecut, (rar) neajuns, (înv.) neurmat. (O voce ~; însușiri ~.) 4. colosal, enorm, excepțional, extraordinar, fabulos, fantastic, fenomenal, formidabil, gigantic, grozav, imens, infinit, neauzit, nebun, negrăit, neînchipuit, nemaiauzit, nemaicunoscut, nemaiîntîlnit, nemaipomenit, nemaivăzut, nesfîrșit, nespus, teribil, uimitor, uluitor, uriaș, (livr.) mirabil, (înv.) manin, necrezut, (fig.) piramidal. (A avut din nou un noroc ~.)

Unic ≠ general, multiplu

Sui-generis (lat. „Propriu, unic în felul său”) – Se aplică și la modul serios, și în ironie: un argument sui generis – o minciună sui-generis. Locuțiunea servește și pentru ființe și pentru lucruri: un om, o floare, o haină, un parfum sui-generis… „Manieră e ceva care a încetat să mai fie sui-generis, ceva intrat în uzul comun” (M.R. Paraschivescu, în Jurnal – „Contemporanul”, nr. 1005).