uluit, ~ă [At: CANTEMIR, IST. 107 / V: (Mol) url~ / Pl: ~iți, ~e / E: ului²] 1-2 a Uimit (1-2). 3 a (D. fizionomia, manifestările oamenilor) Care exprimă dezorientare Si: năuc. 4-5 smf, a (Îrg) Încurcat. 6 a (Reg) Nătâng.

ULUIT adj. p. ULUI: un moment ea rămase sdrobită, ~ă (VLAH.); cum sta el ~ și amărît, a ieșit șarpele din valuri (R.-COD.).

ULUIT, -Ă, uluiți, -te, adj. Peste măsură de uimit; zăpăcit, buimăcit. Se uitau unii la alții, uluiți. REBREANU, R. I 112. Moș Petrache, uluit, înspăimîntat, frînt de oboseală, fără suflare, s-a împiedicat. POPA, V. 129. Uluit, ca fiecare recrut, se uita la cei care-l înconjurau. MIRONESCU, S. A. 57. ◊ (Substantivat) Uluitul de Epimeteu... se lăsă să-l tragă Pandora de mînă. ISPIRESCU, U. 93.

uluit a. și adv. foarte confuz.

uluít, -ă adj. Foarte confuz, foarte zăpăcit (uĭmit, încurcat) de cele văzute saŭ auzite: rămase uluit cînd auzi grozava veste.

ULUI, uluiesc, vb. IV. Tranz. A stârni, a provoca o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; a uimi, a surprinde. ♦ Tranz. și refl. (Înv.) A (se) tulbura, a (se) buimăci, a (se) năuci. – Cf. rus. ulovit’ „a prinde, a surprinde”.

ului⁵ vi [At: TOMESCU, GL. / Pzi: ~esc / E: uliu] (Olt) 1 (D. găini) A scoate un cârâit specific când se apropie uliul. 2 (D. persoane) A striga pentru a alunga uliul.

ului⁴ vt [At: (a. 1717) IORGA, S. D. XII, 235 / V: (Mar; înv) ol~ / Pzi: ~esc / E: nct] 1 (Mar; înv; îf olui) A oferi. 2 (Reg) A împărți.

ului³ vt [At: CORESI, M. 260/6 / V: ol~ / Pzi: ~esc / E: mg vall] 1 (înv) A mărturisi. 2 (îdt) A interoga.

ului² [At: NEAGOE, ÎNV. 245/18 / V: (Mol) url~ / Pzi: ~esc / E: ns cf slv о лагати „a prinde”, bg улавям „a pătrunde, a surprinde”] 1-5 vt(a) A uimi (1-3, 6-7).

urlui³ v vz ului²

urluit², ~ă a vz uluit

ULUI (-uesc) vb. tr. și refl. A (se) zăpăci, a (se) buimăci, a (se) fîstîci; a-și pierde capul, a se pierde cu firea: groaza morții mintea uluește (CANT.); Cînd te văd, mă uluesc Și spre tine că pornesc (PAMF.); cînd vînzătorul și cumpărătorul se vor ului, unul gîndind că vinde alta, iar celălalt că cumpără alta (LEG.-CAR.).

ULUI, uluiesc, vb. IV. Tranz. A stârni, a provoca o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; a uimi, a surprinde. ♦ Tranz. și refl. (Înv.) A (se) tulbura, a (se) buimăci, a (se) năuci. – Cf. rus. ulovit’ „ a prinde, a surprinde”.

ULUI, uluiesc, vb. IV. Tranz. A uimi peste măsură; a buimăci, a zăpăci, a năuci. Atîtea opere de artă, îngrămădite unele lîngă altele, într-un spațiu redus, te uluiesc. STANCU, U.R.S.S. 118. Cu o îndrăzneală care mă ului, acest fermecător îmi afirmă pasionat că tocmai aceasta o așteaptă. GALACTION, O. I 238. O floare însă ului pur și simplu pe Ladima căci avea ceva misterios în somptuozitatea ei. CAMIL PETRESCU, N. 77. ◊ Refl. Nu se dezmeticise voinicul nostru, ba mai rău se uluise și se trezi dus pe sus. DELAVRANCEA, S. 101. Pierderea domnului lor îi făcură să se uluiască. ISPIRESCU, M. V. 59.

A ULUI ~iesc tranz. A face să se uluiască; a buimăci, a zăpăci. /cf. rus. ulovit’

A SE ULUI mă ~iesc intranz. 1) (despre persoane) A deveni buimac; a nu mai ști de sine; a se pierde; a se buimăci; a se zăpăci; a se năuci. 2) A fi puternic impresionat (de ceva neprevăzut); a se uimi peste măsură. /cf. rus. ulovit’

uluì v. a se zăpăci. [Origină necunoscută].

uluĭésc v. tr. (vsl. sîrb. uloviti, a prinde [vînat], d. loviti, a prinde, a vîna; rus. ulovitĭ, a prinde, a surprinde. V. lovesc). Uĭmesc, zăpăcesc, fac să nu maĭ știe ce face: vestea ceĭa l-a uluit. V. refl. Mă zăpăcesc grozav, mă încurc: s’a uluit de frumuseța eĭ. V. uĭmesc.

ului (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uluiesc, 3 sg. uluiește, imperf. 1 uluiam; conj. prez. 1 sg. să uluiesc, 3 să uluiască

ului (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uluiesc, imperf. 3 sg. uluia; conj. prez. 3 să uluiască

ului vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uluiesc, imperf. 3 sg. uluia; conj. prez. 3 sg. și pl. uluiască

ului (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uluiesc, conj. uluiască)

uluesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

ului (-iesc, -it), vb. – A uimi, a zăpăci. Origine necunoscută. S-a vrut să se explice prin mag. hulani „a cădea” (Drăganu, Dacor., VI, 303); prin mag. vallani „a investiga” (Gáldi, Dict., 167); sau prin sb. uloviti „a prinde vînatul” (Scriban); dar aceste explicații nu par suficiente. – Der. uluială, s. f. (zăpăceală); uluitor, s. f. (uimitor, care uluiește).

ULUIT adj. 1. v. crucit. 2. v. uimit.

ULUIT adj. v. amețit, buimac, buimăcit, năuc, năucit, tâmpit, zăpăcit.

ULUIT adj. 1. crucit, minunat, perplex, stupefiat, surprins, uimit. (A rămas ~ de cele auzite.) 2. năuc, năucit, perplex, stupefiat, uimit. (O figură ~.)

uluit adj. V. AMEȚIT. BUIMAC. BUIMĂCIT. NĂUC. NĂUCIT. TÎMPIT. ZĂPĂCIT.

ULUI vb. v. ameți, buimăci, dărăpăna, dărâma, fâstâci, intimida, încurca, nărui, năuci, prăbuși, prăvăli, risipi, surpa, zăpăci.

ULUI vb. 1. v. uimi. 2. a uimi, (fig.) a speria. (M-a uluit cu inteligența lui.) 3. a năuci, a stupefia, a uimi. (Vestea aflată l-a uluit.) 4. v. minuna.

ului vb. v. AMEȚI. BUIMĂCI. DĂRĂPĂNA. DĂRÎMA. FÎSTÎCI. INTIMIDA. ÎNCURCA. NĂRUI. NĂUCI. PRĂBUȘI. PRĂVĂLI. RISIPI. SURPA. ZĂPĂCI.

ULUI vb. 1. a minuna, a stupefia, a surprinde, a uimi. (Ce-mi spui tu pur și simplu mă ~.) 2. a uimi, (fig.) a speria. (M-a ~ cu inteligența lui.) 3. a năuci, a stupefia, a uimi. (Vestea aflată l-a ~.) 4. a se cruci, a se minuna, a se uimi, (pop.) a se încruci, (reg.) a se ugni, (Transilv. și Ban.) a se pocozi, (înv.) a se ciudi, a se divi. (Se ~ de ce aude.)

ULUI vb. 1. (Ban., Criș., Trans. SV) A mărturisi. Ssete ulluim. AGYAGFALVI, apud TEW. Noi cunoaștem și uluim pe Hristos a fi Mesia. C 1692, 519^r. Limba mea să uluiască direptatea ta. MISC. SEC. XVII, 7^v; cf. FOGARASI, apud TEW; VISKI, apud TEW; MISC. SEC. XVII, 23^v, 70^v, 84^v, 87^v; PSALTIRE SEC. XVII, apud, TEW; CAT. B, 3. 11, 12, 14. 2. (Ban.) A cerceta. Inquiro. Olu. Inquiralok. LEX. MARS., 218. Forme gramaticale: ind, prez..1 sg. olu (LEX. MARS., 218), ului (PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW), uluiesc (FOGARASI, apud TEW; MISC. SEC. XVII, 84^V; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW, 2 sg. uluiești (FOGARASI, apud TEW), 3 sg. uluiește (MISC. SEC. XVII, 70^v; BUITUL, apud TEW), cj. prez. 3 sg. să uluiască (MISC. SEC. XVII, 77^v). Etimologie: magh. vallani. Vezi și oluit, oluitor, uluită, uluitură.