TĂTUȚ s. m. v. tătuță.

TĂTUȚĂ s. m. (Pop.) Tătic. [Var.: tătuț s. m.] – Tată + suf. -uță.

TUTĂ¹, tute, s. f. (Pop.) Persoană care vorbește vrute și nevrute; p. ext. prostănac, tont. – Et. nec.

tătuț sm [At: LB / V: (reg) ~ă, tut, tuță / Pl: ~i / E: tată + -uț] (Hip) 1-2 (Pop) Tată (1-2). 3 (Reg) Tată (35). 4 (Îvr) Termen cu care cineva se adresează preotului Si: părinte. 5 (În limbajul soldaților) Tătuc (6).

tătuță sm vz tătuț

tut², ~ă [At: SCRIBAN, D. / Pl: tuți, ~e / E: ger Tute] (Reg) 1-2 smf, a (Persoană) slabă de minte Si: prostănac, tont (1-2), (reg) tutălău (1). 3-4 smf, a (Persoană) lipsită de îndemânare Si: nătâng. 5 sf Persoană leneșă. 6 sf Persoană neîngrijită. 7 sf Persoană plină de răutate. 8 sf Persoană care vorbește prea mult. 9 sf Câine leneș. 10 sf Câine slab Si: (pop) javră.

tut¹ sn [At: ALR I, 1458/129 / Pl: ~uri / E: fo] (Reg) Bucium¹ (1).

tută¹ sf [At: NOM. MIN. I, 44 / Pl: ~te / E: fr tute, ger (Fang)tute] 1 Instrument în formă de cilindru, folosit pentru a prinde și a scoate țevile rămase accidental în gaura unei sonde. 2 Vas din material refractar în care se topesc minereurile pentru analiza pe cale uscată.

tuț² sm vz tătuț

tuță sm vz tătuț

țoață² sf vz țuț

țoț sm vz țuț

țoță sf vz țuț

țuț [At: ȘEZ. VI, 84 / V: (reg) ~ă (Pl: ~e), țoță, țoață sf, țoț (Pl: țoți) sm / Pl: ~uri / E: nct] 1 sn (Reg) Excrescență cărnoasă. 2 sn (Reg; d. arșice; îe) A sta ~ A sta vertical. 3 sn (Reg; îe) A lăsa (pe cineva) ~ A înșela pe cineva în așteptări. 4 sn (Reg; îae) A lăsa pe cineva uluit. 5 sn (Reg; îae) A-i lua cuiva totul, sărăcindu-l. 6 sn (Reg; îe) A rămâne ~ A rămâne foarte mirat. 7 sn (Reg; îae) A rămâne foarte sărac. 8 sn (Reg; îae) A rămâne foarte singur. 9 sfm (Olt; îf țuță, țoță, țoț) Grămadă de strujeni Si: (reg) ciuclă (4), surlă. 10 sf (Olt; îf țoță) Grămadă mare de coceni de porumb. 11 smf (Pop; îf țoț, țoață; csnp) Grămadă. 12 sf (Reg; îf țuță, țoță, țoață) Adăpost mobil (din scânduri, paie, stuf etc.) la câmp. 13 sf (Reg; îaf) Colibă mică, de formă conică, în care se adăpostesc ciobanii.

țuță sf vz țuț

❍ȚOȚĂ (pl. -țe) sf. Olten. 🚜 Grămadă, glugă (de 8-10 snopi) de coceni.

❍ȚUȚĂ (pl. -țe) sf. 🚜 Olten. = ȚOȚĂ.

TĂTUȚĂ s. m. (Reg.) Tătic. – Tată + suf. -uță.

TUTĂ¹, tute, s. f. (Reg.) Persoană care vorbește vrute și nevrute; p. ext. prostănac, tont. – Et. nec.

TĂTUȚĂ s. m. Diminutiv al lui tată. 1. v. tată (1). Într-un rînd, m-a luat cu el tătuța, ș-am umblat mult prin pădure, și eu stăteam în șa dinaintea lui. SADOVEANU, O. VII 22. Nu, tătuță! Nu s-au aprins... girezile. C. PETRESCU, R. DR. 252. Adio, tătuță... Să nu-ntîrzii mult. ALECSANDRI, T. 1382. 2. v. tată (4). Bine, tătuțule, ca ce să fie asta, de n-am întîlnit... nici un suflețel de om? ISPIRESCU, L. 101. Îi primi bine, îi băgă în casă Și ei îi cerură întîi și-ntîi masă, Zicîndu-i: Tătuță, sîntem flămînzi tare. PANN, P. V. I 11.

TUTĂ¹, tute, s. f. (Regional) Persoană care vorbește vrute și nevrute; prostănac, tont. Cîte tute, cîte mute. Toate au bărbat de frunte. ȘEZ. XXIII 7.

TUTĂ², tute, s. f. Instrument, în formă de cilindru, folosit pentru a prinde și a scoate materialele de formă tubulară rămase în gaura unei sonde.

ȚUȚ, țuțuri, s. n. (Regional) Proeminență cărnoasă. Ia puiul și-i arde țuțul (moțul) acela de carne în vîrf. ȘEZ. VI 84.

TĂTUȚĂ s. m. Tătucă. – Din tată + suf. -uță.

TUTĂ s.f. 1. Instrument în formă de cilindru, folosit pentru prinderea țevilor rămase în gaura sondei. 2. Vas din material refractar în care se topesc minereurile pentru analiza pe cale uscată. [< germ. (Fang)-tute].

TUTĂ s. f. 1. instrument în formă de cilindru, pentru prinderea țevilor rămase în gaura sondei. 2. vas din material refractar în care se topesc minereurile pentru analiza pe cale uscată. (< fr. tute)

tut, -ă adj. (cp. cu tont, după fonetizmu sîrbesc și rusesc, care preface pe on în u). Maram. Tont.

tútă f., pl. e (V. tut). Tel. Tureatcă, om prost orĭ ignorant: ce tută!

țóță f., pl. e (din aceĭașĭ răd. cu țuțuĭan, cĭoc, cĭucă ș. a., precum și cu alb. tsutsă, fetișoară). Gorj. Glugă (piramidă) de cocenĭ.

!tătuță (pop.) s. m., art. tătuța, g.-d. art. tătuței/lui tătuța, voc. tătuță/tătuțo

tută (pop.) s. f., g.-d. art. tutei; pl. tute

țuț² (reg.) s. n., pl. țuțuri

tătuță/tătuț (pop.) s. m.

tută (pop.) s. f., g.-d. art. tutei; pl. tute

țuț (reg.) s. n., pl. țuțuri

tătuță/tatuț s. m., pl. tătuți

tut adj. m., pl. tuți; f. sg. tută, pl. tute

tută (persoană, instrument) s. f., pl. tute

țuț s. n., pl. țuțuri

țuț adv. – Păcălit, tras pe sfoară. Creație expresivă, care se bazează pe ideea de „ascuțit”. Imaginea trebuie să fie aceea de bot, ca în expresia cu buzele umflate, sau a pune cioc „a înșela”. Cf. toate cuvintele cu aceeași consonanță care traduce aceeași idee de „vîrf”, țiglă, țîță, țugu, țurcă. – Der. țuță (var. Olt. țoță), s. f. (stog, claie, morman); țuțui(a), vb. ( a face vîrf, a vîrfui; refl., a se cățăra, a se cocoța); țuțui, s. n. (vîrf, pisc), cf. țugui; țuțul, s. n. (Arg., penis); țuțuian, s. m. (muntean, nume care se dă în Munt. transilvănenilor; cioban, țăran; mitocan); țuțuiancă, s. f. (transilvăneancă; un anumit dans popular); țuțuienesc, adj. (transilvan; muntean); țuțura, vb. (Trans., a se lua de ciuf, a se părui); țuțuroi (var. țuțur), s. n. (țurțur; robinet), cf. țurțur; țunțurliu, adj. (încîlcit, mîzgălit).

Tuț/ă, -escu v. Dimitrie III 2 1 și Statie 2.

a lăsa țuț (pe cineva) expr. (intl.) 1. a-i fura (cuiva) totul. 2. a lăsa (pe cineva) fără un ban. 3. a înșela (pe cineva), a păcăli (pe cineva). 4. a uimi (pe cineva), a ului (pe cineva).

tută, tute s. f. (reg.) femeie proastă

TĂTUȚ s. v. tăicuță, tătic.

tătuț s. v. TĂICUȚĂ. TĂTIC.

tut, -ă, tuți, -e, adj. (reg.) 1. prost, tont. 2. leneș, prăpădit, rău, murdar.

țoță, țoțe, s.f. (reg.) grămadă de coceni.

tut, -ă, tuți, -te, (tutuluc), adj. (reg.) Prost, tont. (Maram.). – Cf. tont (Scriban); din germ. Tute „claxon, trompetă” (MDA).

tut, -ă, tuți, -te, adj. – (reg.) Prost, tont (Țiplea, 1906). (Maram.). – Cf. tont (Scriban); din germ. Tute „claxon, trompetă” (MDA).

tut, -ă, adj. – Prost, tont (Țiplea 1906). – Din germ. Tute.