turcă¹ sf [At: LB / V: (reg) tulcă, țu~ / Pl: ~rci, ~rce / E: nct] 1 (Reg; art.; șîs baba ~ca) Obicei practicat de Anul Nou, constând în executarea (pe la casele oamenilor a) unor jocuri cu figuri comice, de către un flăcău mascat în chip de capră, cu clopoței la gât Si: capra. 2 (Reg; pex) Flăcău mascat în capră pentru obiceiul turca¹ (1). 3 (Reg) Mască înfățișând un cap de animal sau de pasăre, împodobit cu panglici și mărgele, purtată de personajele din turca¹ (1). 4 (Reg; fig; îf țurcă) Femeie îmbrăcată nepotrivit. 5 (Reg; fig; îaf) Femeie fără minte. 6 (Îrg) Stafie. 7 (Reg; în credințele populare) Pasăre fantasmagorică. 8 (Mol) Joc nedefinit mai îndeaproape.

TURCĂ, turci, s. f. (Transilv., Mold.) Capră (I 2). Începînd de la Ignat și sfîrșind cu zilele crăciunului... tineretul romîn umblă cu turca, capra sau brezaia. PAMFILE, CR. 162. În sărbătorile crăciunului și-n ziua de anul nou se îmblă cu turca. MARIAN, O. II 405. ♦ Nălucă, stafie, fantomă. Toate stihiile năpădesc pe mine... strigoii, moroii... turca. ALECSANDRI, T. 616. – Variantă: țurcă s. f.

TURCĂ² ~ci f. mai ales art. Obicei popular vechi de Anul Nou, când un tânăr, deghizat în capră, umblă, însoțit de alții, pe la case cu urări; capră. /Orig. nec.

TURCĂ¹ f. mai ales art. Limba turcilor. /<turc. türk

turcă f. mască cioplită de lemn, tocmai ca un cap de cerb, cu panglici, mărgele și clopoței, cu care umblau copiii de Crăciun: turca și chiraleisa AL. [Fem. din slav. TURŬ, taur, corespunzând sinonimului bănățean cerbuț].

túrcă f., pl. ĭ (var. din țurcă). Nord. Baba-turca (V. babă). Stahie, nălucă sperietoare.

TURC, -Ă, turci, -ce, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Turciei sau este originară de acolo. ◊ Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să înțeleagă, a nu ține seama de nimic. Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦ P. ext. Persoană de religie mahomedană. 2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (1), privitor la Turcia sau la turci; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de turci (1). – Din tc. türk.

tulcă sf vz turcă¹

turc, ~ă [At: (cca 1550-1580) GCR I, 6/5 / Pl: ~rci, ~rce / E: tc türk] 1-2 sm Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară din Turcia Si: otoman, (înv) osman, osmangiu, osmanlâu, (reg) turcalău (1-2), turcan¹ (1-2), turcel¹ (1-2), turcoman² (1-2). 3 sm (Pex) Persoană de religie mahomedană. 4 smp Popor care trăiește în Turcia. 5 sm (Mol; îs) Vânt de la ~ Vânt care bate dinspre Sud. 6 smp (Reg; îs) Boala ~rcilor Ciumă (1). 7 smp (Fam; îe) (Doar) nu dau (sau nu vin) ~rcii sau (ce) au năvălit ~rcii? Se spune pentrua modera graba neîntemeiată a cuiva. 8 smp (Pfm; îe) Parcă te-alungă ~rcii sau parcă-l aleargă ~rcii (ori parcă-l gonesc ~rcii, parcă l-au luat ~rcii la goană), parcă dau ~rcii și tătarii) Se spune cuiva sau despre cineva care e foarte grăbit. 9 sm (Pfm; îe) A fi ~ (sau ca ~ul) A fi foarte încăpățânat. 10 smp (Pfm; îe) (Parcă) se bat ~rcii la gura lui Se spune despre cineva care mănâncă lacom. 11 smp (Pfm; îae) Se spune despre cineva care vorbește foarte repede. 12 sm (Olt; îe) Eu văd ~ul ce gândește Eu știu ce vrei. 13 sm (Trs; îe) A tăia ~ul Se spune despre copii, la scăldat, când își astupă nările apoi se dau în apă adânc. 14 sm (Pfm; îe) ~ul plătește Se spune despre cineva care este nevoit să plătească paguba sau cheltuiala făcută de alții. 15 sm (Reg; pex) Păgân. 16 sm (Reg) Personaj din jocul popular „capra”, înfățișând un bărbat cu fes pe cap, care are rolul de conducător al jocului și pe cel de a strânge banii. 17 smp (Bot; reg) Păpădie (Taraxacum officinale). 18-19 sf, a (Șîs limba ~ă) (Limba) vorbită de turci (4) Si: (rar) turceasca (26-27). 20-27 a Turcesc (1-8).

țurcă³ sf vz turcă¹

CERB sm. 1 🐒 Animal sălbatic, din ord. rumegătoarelor, care aleargă foarte iute, și al cărui cap e împodobit cu coarne lungi și ramificate ca niște crengi, care cad și se reînnoesc pe tot anul (Cervus elaphus) (🖼 1065): un ~ speriat trece ’n goană pe dinaintea noastră (VLAH.) ¶ 2 Trans. = TURCĂ ¶ 3 🌿 LIMBA-CERBULUI NĂVALNIC: SPINUL-CERBULUI VERIGAR¹ [lat. cervus].

ȚURCĂ³ 👉 TURCĂ.

TURC, -Ă, turci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară de acolo. ◊ Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să înțeleagă, a nu ține seama de nimic. Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦ P. ext. Persoană de religie mahomedană. 2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (1); privitor la Turcia sau la turci; originar din Turcia; ca al turcilor; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de turci (1). – Din tc. türk.

TURC¹, -Ă, turci, -e, adj. Care aparține Turciei sau populației ei, privitor la Turcia sau la populația ei; turcesc. Limba turcă. ▭ Un agă turc consimțise să asiste la ceremonia de instalare. IORGA, L. I 331. La mal ne întîmpină mai mulți ofițeri turci. BART, S. M. 21.

TURC², -Ă, turci, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau care este originară de acolo; p. ext. persoană de religie mahomedană. Decît roabă turcilor, Mai bin’ hrană peștilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. ◊ (Cu sens colectiv) Frate, te-ai luptat bine cu turcul!... și l-a bătut pe umeri. CAMIL PETRESCU, O. II 89. Zvonul ajungea pînă-n țara turcului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Expr. Parcă se bat turcii la gura lui = parcă se bat calicii la gura lui, v. gură (I 1). Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sînt și faptele lui, prietenii lui. (Doar) nu dau (sau vin) turcii, se spune pentru a modera graba neîntemeiată a cuiva. Da stai un pic, tovarășe, ce naiba?! Nu dau turcii! GALAN, B. I 28. A fi turc (sau ca turcul) = a fi încăpățînat, a nu ține seamă de nimic, a nu vrea să înțeleagă. E ca turcul... nu vrea să știe de nimic. PAMFILE, S. T. 85. Turcul plătește, se spune cînd cineva este silit să plătească, vrînd-nevrînd, paguba sau cheltuiala făcută de alții.

ȚURCĂ¹ s. f. v. turcă.

TURC¹ ~că (~ci, ~ce) v. TURCESC. /<turc. türk

TURC² ~că (~ci, ~ce) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară din Turcia. /<turc. türk

Răsboiul greco-turc, declarat la 1921, se începu cu un șir de succese ale oștirii grecești asupra armatei turcești demoralizate. Când aceasta fu reorganizată în 1922, Turcii alungară din toate părțile Aziei Mici pe Greci și răsboiul se termină cu dezastrul lamentabil al Grecilor. El avu de urmare ruina prosperității economice a Greciei și micșorarea-i teritorială prin retrocedarea Traciei orientale Turcilor; V. mai la vale Tractatul din Lausanne.

turc a. ce ține de Turcia sau de locuitorii ei: limba turcă. ║ m. locuitor din Turcia: Turcul să plătească! floarea turcului, lăcrămioare.

turcă (limbă) s. f., g.-d. art. turcei

turcă (limbă) s. f., g.-d. art. turcei

turcă (limba) s. f., g.-d. art. turcei

turc adj. m., s. m., pl. turci; adj. f. turcă, pl. turce

turca (obicei popular) s. f. art., neart. turcă, g.-d. art. turcii

turc adj. m., s. m., pl. turci; adj. f. turcă, pl. turce

!turca (dans) s. f. art., neart. turcă, g.-d. art. turcii

turc s. m., adj. m., pl. turci; f. sg. turcă, pl. turce

turca (joc popular) s. f. art., g.-d. turcii

turc (-ci), – Otoman. – Mr. turcu, megl. turc. Tc. turk (Șeineanu, II, 369; Lokotsch 2114), cf. ngr. τοῦρϰος, sl. turύkύ. – Der. turcoaică, s. f. (femeie din Turcia); turcaleț, s. m. (varietate de zmeu; varietate de patlagină); turcesc, adj. (turc); turcește, adv. (în limba turcă; ca turcii); turci, vb. (a converti la islamism); turcie, s. f. (înv., limba turcă); turcime, s. f. (mulțime de turci); turcism, s. n. (cuvînt turcesc); turculeț, s. m. (copil turc; Banat, sticlete, Carduelis elegans; anemonă, Anemone nemorosa); turcoază, s. f., din fr. turquoise; turchiaz (var. Olt. turchez), adj. (albastru-verzui), unul din puținele cuvinte fr. care au uz popular.

TURCĂ s. f. (cf. tc. türk): limbă turcică din familia limbilor altaice, ramura turco-mongolă, grupa oguză (venită din Asia), subgrupa oguzo-seldjucă, vorbită de turci – actualii locuitori ai Turciei, urmași ai osmanlâilor (osmanilor, otomanilor, anatolilor) – și de turcii care locuiesc în unele state din Peninsula Balcanică sau din Asia (în România este vorbită de turcii din Dobrogea). Se caracterizează prin: armonie vocalică; rădăcină formată din consoană + vocală + consoană; lipsa genului gramatical; aglutinarea afixelor lexicale din derivare și a celor gramaticale; folosirea largă a numeroaselor forme nominale ale verbului; lipsa conjuncțiilor; existența propozițiilor nominale etc. Cele mai vechi atestări de limbă t. datează din secolul al XI-lea. Influențată de limbi cu mare prestigiu (araba, care i-a oferit terminologia administrativă și științifică, și persana, care i-a pus la dispoziție bogăția ei literară), t. a folosit până în 1929 alfabetul arab, după care, prin reforma lui Kemal Atatürk, scrierea veche a fost înlocuită cu alfabetul latin (astăzi chiar Coranul este editat cu litere latine, adaptate pentru limba t.). Din amestecul elementelor altaice (turcești), semitice (arabe) și indo-europene (persane, bizantine, slave, italiene, germane, franceze etc.) a rezultat, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, limba literară turcă. Aspectul vorbit al acesteia are un caracter conservator, în sensul că a păstrat multe din trăsăturile limbii t. vorbite de vechii osmanlâi (osmani). Limba literară turcă s-a desăvârșit după revoluția din 1919-1923, pe baza dialectului din Istanbul și Ankara. Limba t. a exercitat o puternică influență asupra limbilor din sudul, centrul și răsăritul Europei, asupra limbii tătare din Dobrogea și asupra unor limbi din unele zone ale Asiei (krâm-tătara din R. Uzbekă; gruzina și zana din R. Gruzină). Încă din secolul al XIII-lea se poate vorbi de o influență a limbilor turcice asupra limbii române, exercitată în două etape: a) prin venirea pecenegilor și cumanilor în țările române (Moldova și Țara Românească); b) prin desele incursiuni ale turcilor osmani în țările române, timp de câteva secole. Influența turcă s-a exercitat asupra limbii române atât în vocabular (mai ales), cât și în domeniul formării cuvintelor (sufixele -iu, -lâc și -giu împrumutate), mai ales în Moldova și în Muntenia. În același timp însă, se poate vorbi și despre o influență a limbii române asupra limbii turce (mai ales asupra celei vorbite de turcii din România). O contribuție importantă la cunoașterea limbii turce, vorbită la noi în Dobrogea, a adus cercetătorul român Vladimir Drimba.

JUNII TURCI, denumire europeană dată membrilor organizației naționaliste turce „Unitate și progres”, fondată în 1889. În urma revoluției din 1908, J.t. au preluat puterea, fără a aduce însă schimbări esențiale ale regimului politic și social existent în Imp. Otoman. Organizația s-a autodizolvat în 1918.

RĂZBOAIELE RUSO-TURCE, denumirea conflictelor armate din sec. 18-19 între Rusia și Imp. Otoman, prin care prima urmărea să obțină supremația în bazinul Mării Negre, să ia locul stăpânirii turcești în Balcani și să-și deschidă drum spre Constantinopol. În cursul istoriei au avut loc următoarele războaie ruso-turce: 1. R. r.-t. din 1711, la care a participat și domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir. Încheiat prin Pacea de la Prut (iul. 1711), dar starea de război s-a menținut până în 1713. 2. R. r.-t. din 1735-1739, la care a participat de partea Rusiei și Austria, încheiat cu Pacea de la Belgrad (sept. 1739), prin care Imp. Otoman înapoia Rusiei fortăreața Azov, demilitarizată. Oltenia a reintrat în hotarele Țării Românești. 3. R. r.-t. din 1768-1774, încheiat prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, prin care Rusia a primit teritorii în N și NE Mării Negre și unele cetăți, precum și libertatea comerțului în Marea Neagră și Mediterană. Prevederile acestei păci limitau monopolul turcesc asupra comerțului Țărilor Române. În timpul ostilităților, Țările Române au fost sub administrație provizorie militară rusă, sub comanda mareșalului P.A. Rumeanțev. 4. R. r.-t. din 1787-1791, la care Austria a participat din nou din partea Rusiei. Prin Pacea de la Iași, care încheia războiul, Rusia a primit terit. dintre Bugul de Sud și Nistru și i se recunoștea stăpânirea asupra Crimeii. În timpul ostilităților, Moldova a fost ocupată de trupele ruse, iar Țara Românească de cele austriece. 5. R. r.-t. din 1806-1812, încheiat prin Pacea de la București, prin care, între alte prevederi, Rusia a anexat partea de est a Moldovei situată între Prut și Nistru (Basarabia). În timpul acestui război, Moldova și Țara Românească au fost sub administrație provizorie militară rusă. 6. R. r.-t. din 1828-1829, încheiat prin Pacea de la Adrianopol, prin care Rusia obținea recunoașterea stăpânirii asupra țărmului caucazian al Mării Negre, asupra unor terit. din Transcaucazia și asupra gurilor Dunării, precum și dreptul pentru flota comercială rusă de a trece nestingherită prin Bosfor și Dardanele; Turcia recunoștea independența Greciei și acorda o largă autonomie Serbiei. În privința Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol prevedea: restituirea către Țara Românească a cetăților de pe malul stâng al Dunării, autonomia administrativă pentru ambele țări, alegerea pe viață a domnilor, care vor administra liber țara împreună cu Divanul, libertatea comerțului pentru toate produsele (abolirea monopolului turcesc asupra comerțului Principatelor Române), îngrădirea dreptului de intervenție a Turciei în Principate, menținerea ocupației rusești până la plata despăgubirilor de război de către Poartă ș.a. Între 1828 și 1834, Moldova și Țara Românească, au fost sub administrația rusă, în care timp au fost elaborate și au intrat în vigoare Regulamentele Organice. 7. R. r.-t. din 1877-1878 v. Războiul pentru independență.

TURC s., adj. 1. s. (înv. și pop.) necredincios, (înv. și reg.) ciutac, (înv.) osman, osmangiu, osmanlâu, otoman, păgân, (ir.) șalvaragiu. 2. adj. turcesc, (înv.) osman, osmanic, osmanlâu, osmănesc, otoman, otomanicesc, otomănesc, păgân, păgânesc.

TURCA s. art. v. capra.

TURC s., adj. 1. s. (înv. și pop.) necredincios, (înv. și reg.) ciutac, (înv.) osman, osmangiu, osmanlîu, otoman, păgîn, (ir.) șalvaragiu. 2. adj. turcesc, (înv.) osman, osmanic, osmanlîu, osmănesc, otoman, otomanicesc, otomănesc, păgîn, păgînesc.

turca s. art. v. CAPRA.

turcă, turci, s.f. (reg.) 1. stafie, nălucă. 2. (la sg. art.) masca unui cap de cerb cu care copiii colindă de Crăciun.