Titani m. pl. Mit. numele zeilor preolimpici, fii lui Uranus și ai Terrei, cari voiră să asalteze cerul și să detroneze pe Jupiter: 2. fig. spirite cutezătoare cari sucombă sub povara unor întreprinderi colosale.

ȚÂȚÂNĂ, țâțâni, s. f. 1. Balama. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din țâțâni = a supăra rău, a înfuria pe cineva, a scoate din sărite. A-și ieși din țâțâni = a-și pierde răbdarea, a se înfuria. 2. Porțiune unde cele două valve ale unei scoici sunt unite printr-un ligament elastic. 3. (Pop.) Rădăcina unui furuncul. – Lat. *titina.

titan¹ sm [At: HASDEU, I. C. IX / Pl: ~i / E: lat Titan, -anis, fr titan] 1 (Mit) Fiecare dintre cei 12 fii ai lui Uranus, care au luptat împotriva lui Zeus pentru supremație. 2 (Pex) Om extraordinar de mare și de puternic Si: gigant, uriaș. 3 (Fig) Om cu calități extraordinare, capabil de realizări excepționale.

țâțân sn vz țâțână

țâțână sf [At: (a. 1508) MIHĂILĂ, D. 168 / V: (rar) țiț~, ținț~, (îrg) ~țină, țițină, (îvr) țiție, țițin sn, (reg) țâțân sn / Pl: ~ni, (îrg) ~ne / E: nct] (Mpl) 1 Piesă de metal sau de lemn, în formă de cârlig, bătută în perete sau în ușorul ușii sau al porții Si: copil² (4). 2 Placă de metal care se bate cu cuie în ușă sau în poartă și la capătul căreia se află o gaură sau un belciug ce intră în cârligul din ușor. 3 Dispozitiv format din două piese (una servind ca suport pentru cealaltă), folosit pentru a lega un panou (ușă, fereastră etc.) de un cadru fix, astfel încât să permită panoului o mișcare de rotație (pentru închidere și deschidere) în jurul unei laturi a cadrului Si: balama (1), șarnieră. 4 (Fam; îe) A scoate (pe cineva) afară din ~ni (sau ~) A face pe cineva să-și piardă cumpătul Si: a înfuria. 5 (Fam; îe) A-și ieși (sau a-și sări) din ~ni A-și pierde cumpătul Si: a se înfuria. 6 (Reg; îe) (A fi) sărit (sau ieșit) din ~ni (A fi) smintit, nebun. 7 (Reg; îe) A strânge (pe cineva) în ~ni A sili pe cineva să facă ceva Si: a strânge (pe cineva) cu ușa. 8 (Reg; îe) A fi slab de ~ni A fi lipsit de putere. 9 (Iuz; reg) Scobitură care se făcea în prag și în care intra o ieșitură a ușii pentru ca aceasta să se poată roti. 10 (Reg) Bucată de fier băgată în podoimă¹, în care se sprijină fusul morii. 11 Ligament elastic care unește cele două valve ale unei scoici. 12 (Pop) Vârful purulent al unui abces. 13 (Pop) Parte profundă, întărită, a unui abces. 14 (Reg) Furuncul. 15 (Reg) Bubuliță care se face în jurul unui furuncul. 16 (Înv) Umflătură hemoroidală (externă). 17 (Reg) Rădăcină care crește drept în jos. 18 (Reg) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor Si: (îrg) țâță (72). 19-20 (Reg) Țâță (63-64). 21 (Reg) Deschizătură la un vas de lemn. 22 (Ban; Trs) Apă subterană care iese la suprafața pământului Si: izvor. 23 (Ban; Trs; îf țițină) Fir de apă izvorâtă din pământ care nu ajunge să-și facă curs vizibil. 24 (Ban; Trs) Loc mlăștinos de la izvor spre pârâu. 25 (Reg) Țurțur¹ (1). corectat(ă)

țâțină sf vz țâțână

țințână sf vz țâțână

țițână sf vz țâțână

țiție² sf vz țâțână

țițin sn vz țâțână

țițină sf vz țâțână

❍ȚIȚINĂ = ȚÎȚÎNĂ.

ȚÎȚÎNĂ (pl. -îni) sf. 1 Două plăci de fier, din care una prevăzută cu un capăt rotund, care intră în cilindrul gol al celeilalte plăci; se fixează la o ușă sau poartă, spre a le permite să se învârtească (🖼 5146): o mare ușă de fier se învîrtește din țîțîni c’un scîrțîit metalic (vlah.); ușa, în loc să se deschidă, sări din țîțîni, lovită de o muchie de topor (gn.); voind să scoată ușa camerei din țîțîni, hangiul se sculase și înaintase la ușă (bol.) Ⓕ: muntele s’a sguduit din țîțîni de svîrcolirea dihăniei (vlah.) Ⓕ F a scoate pe cineva din țîțîni, a-l scoate din sărite, a-l face să-și piardă cumpătul: am s’o scot din țîțîni, cum m’ai scos și mata din sărite (alecs.) ¶ 2 pr. ext. Rădăcina unui buboiu, a unei bătături (ciauș.) [țîță].

ȚÂȚÂNĂ, țâțâni, s. f. 1. Balama. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din țâțâni = a supăra rău, a înfuria pe cineva, a scoate din sărite. A-și ieși din țâțâni = a-și pierde răbdarea, a se înfuria. 2. Porțiune unde cele două valve ale unei scoici sunt unite printr-un ligament elastic. 3. (Pop.) Rădăcina unui furuncul. – Lat. *titina.

TITAN², titani, s. m. 1. Nume dat în mitologia greacă fiecăruia dintre cei 12 fii ai lui Uranus, cunoscuți prin lupta lor împotriva lui Zeus pentru stăpînirea pămîntului. Îl legăna în umbrele basmului pe brațe titanii. BOUREANU, S. P. 30. ◊ (În metafore și comparații, simbolizînd forța fizică, puterea) Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică în cale. Și, în vălmășagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stîncă pare că se mișcă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Aci piatra este ruptă din munții vecini și aruncată peste acest pisc cu forță de titan. BOLLIAC, O. 290. 2. Fig. Om cu calități extraordinare, capabil de realizări excepționale. Este o mîndrie pentru poporul nostru de a avea tradusă în limba romînă opera unor titani ai literaturii și științei universale ca Pușkin și Tolstoi, Mendeleev și Pavlov. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 369, 1/1.

ȚIȚINĂ s. f. v. țîțînă.

ȚÎȚÎNĂ, țîțîni, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Balama. Cineva-n umbră Tot umblă, tot umblă... Și rupe țîțîni și lăcate. BENIUC, V. 124. La a doua pălitură, căzu o bucată din trunchi ca o ușă sărită din țîțînă. C. PETRESCU, R. DR. 154. Se-ndoaie stejarii bătrîni Și ușile gem în țîțîni. COȘBUC, P. I 235. Bătrînul intra pe poarta ruginită în țîțîni. SLAVICI, N. II 5. În dom de marmur negru ei intră liniștiți Și porțile în urmă în vechi țîțîni s-aruncă. EMINESCU, O. I 93. ◊ Expr. A scoate pe cineva din țîțîni v. scoate (I 8). 2. Celulă în care se dezvoltă matca albinelor. (Atestat în forma țițină) Se cunoaște că un stup este gata să roiască de pe țiținele ce se fac pe dunga fagurilor; căci într-aceste țițini se prăsesc mumele albinelor sau împărătesele stupilor. I. IONESCU, M. 381. 3. (Popular) Rădăcină a unui furuncul. – Pl. și: țîțîne (GANE, N. III 18). – Variantă: țițină s. f.

TITAN s.m. 1. (Mit.) Fiecare dintre cei doisprezece copii ai lui Uranus care s-au răsculat împotriva lui Zeus pentru stăpînirea Pămîntului; gigant. 2. (Fig.) Om de o putere extraordinară, fizică sau spirituală; uriaș, gigant. [Cf. fr. titan, lat., gr. titan].

TITAN¹ s. m. 1. (mit.) fiecare dintre cei 12 fii ai lui Uranus și ai Geei care s-au răsculat împotriva lui Zeus pentru supremație; (p. ext.) gigant. uriaș. 2. (fig.) om de o putere extraordinară. ◊ personalitate care s-a impus într-un domeniu. (< fr., lat. titan)

TITAN² ~i m. 1) Fiecare dintre cei doisprezece uriași care, declarând război zeilor din Olimp și fiind înfruntați, au fost aruncați în tartar. 2) fig. Persoană înzestrată cu o forță fizică sau spirituală extraordinară. /<gr. Titan, fr. titan

ȚÂȚÂNĂ ~i f. 1) Dispozitiv metalic format din două plăci unite între ele care, prinse, respectiv, de un panou mobil și de un cadru fix, permit închiderea sau deschiderea panoului; balama. ◊ A scoate din ~i (pe cineva) a supăra pe cineva; a înfuria; a enerva. 2) Articulație a valvelor unei scoici. 3) pop. Rădăcină a unui furuncul. /<lat. titina

țâțână f. 1. bucată cilindrică de fier în jurul căreia se învârtește ușa; fig. a scoate din țâțâni, a face să-și pearză cumpătul sau răbdarea; 2. pl. cârlige bătute în pereții bordeiului. [Derivat dela țăță, dupâ forma-i rotunjită].

*titán m. (vgr. titán, gigant, fiŭ al Pămîntuluĭ și al Ceruluĭ, ca Iperion, Atlante, Prometeŭ, care grămădiră munte peste munte ca să asalteze ceru și fură trăsnițĭ de Joĭe). Gigant, uriaș: un titan al științeĭ. S. n., pl. e. Cĭocan colosal sprijinit pe treĭ grinzĭ în formă de piramidă de bătut piloțĭ în apă.

țîțînă f., pl. e (mlat. titina, biberon [R. C. 1923, 29], vgr. tithéne, doĭcă. D. rom. vine bg. cicina și ngr. tsitsin, țîță. V. țîță). Moțu (gurguĭu) uneĭ bube saŭ uneĭ rănĭ (ca la trînjĭ). Balama și maĭ ales cîrligu în care se prinde balamaŭa: se întoarse greoĭ ca o balama veche pe o țîțînă ruginită (Hogaș, VR. 1914, 4-5, 127), cîrma unuĭ vas învîrtindu-se în țîțînĭ (J. B. Dat. Uĭt. 95). V. cópil și pafta.

titan² (fință mitică; uriaș) s. m., pl. titani

țâțână s. f., g.-d. art. țâțânii; pl. țâțâni

titan¹ (uriaș) s. m., pl. titani

țâțână s. f., g.-d. art. țâțânii; pl. țâțâni

titan (uriaș) s. m., pl. titani

țâțână s. f., g.-d. art. țâțânii; pl. țâțâni

țîțînă

țâțână, -ni.

Titani = Titanes.

TITÁN¹ (< fr., lat.; {s} gr. Titan, fiul cel mare al lui Uranus) s. m. (Fig.) Uriaș, gigant. ♦ Om cu o putere fizică și spirituală extraordinară; om capabil de fapte excepționale.

TITAN⁵, serie de rachete purtătoare americane pentru lansarea navelor cosmice „Gemini”, a sateliților artificiali ai Pământului și a stațiilor automate interplanetare; același nume îl are și programul de elaborare a acestora, în continuă perfecționare (T_I-T_IV). Masa de start: c. 850 t, masa încărcăturii utile: c. 10 t.

TITAN⁴ (în mitologia greacă; și ca n. pr.), fiecare dintre cei șase uriași legendari (Ocean, Koios, Krios, Hiperion, Iapet, Cronos), fiii lui Uranus și ai Geei. S-au războit zece ani cu Zeus și cu ceilalți zei olimpieni. Înfrânți, au fost aruncați în Tartar. Îm miturile de mai târziu t. sunt confundați cu giganții.

TITAN³, al șaselea satelit al planetei Saturn; 5.150 km diametru; perioada de rotație egală cu cea de revoluție: 15,9 zile. Temperatura solului: -178°C. Date despre el au fost furnizate de sondele americane „Voyager 1” (1980) și „Voyager 2” (1981) și de sonda „Cassini”, realizată de N.A.S.A. în colaborare cu Agenția Spațială Europeană. „Cassini” a intrat în orbita lui T. în 2004 și a lansat sonda „Huygens”, care a aterizat în zona ecuatorială a lui T. (pe 14 ian. 2005). Atmosfera lui T., densă și opacă, conține 98,4% azot și doar 1,6% metan și alte gaze. Suprafața satelitului prezintă zone netede, care alternează cu un relief mai accidentat și lacuri de metan lichid. Sonda „Cassini” a pus în evidență și existența unei activități vulcanice. Descoperit de Chr. Huygens în 1655.

a-și ieși din fire / din pepeni / din țâțâni expr. a se înfuria, a-și pierde cumpătul

TITAN s. v. uriaș.

ȚÂȚÂNĂ s. v. balama, rădăcină, șarnieră.

ȚÂȚÂNĂ s. (pop.) țâță. (~ în care se dezvoltă matca albinelor.)

TITAN s. colos, gigant, uriaș, (reg.) tătar. (Un ~ din basme.)

ȚÎȚÎNĂ s. (pop.) țîță. (~ în care se dezvoltă matca albinelor.)

țîțînă s. v. BALAMA. RĂDĂCINĂ. ȘARNIERĂ.

țâțấnă, țâțâni, s.f. Balama: „Cu apa îl stropești, îl uzi, o țâpi la țățăna ușii...” (Bilțiu, 1990: 295). (Sec. XVI). – Et. nec. (MDA); lat. *titina „biberon” (Scriban, DEX).

țâțână, țâțâni, s.f. – Balama: „Cu apa îl stropești, îl uzi, o țâpi la țățăna ușii...” (Bilțiu, 1990: 295). ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Et. nec. (MDA); lat. *titina „biberon” (Scriban, DEX).

țâțână, -i, s.f. – Balama: „Cu apa îl stropești, îl uzi, o țâpi la țățăna ușii...” (Bilțiu 1990: 295). – Lat. *titina (DEX).