ȚAMBAL, țambale, s. n. Instrument muzical popular de percuție, alcătuit dintr-o cutie de rezonanță de formă trapezoidală, așezată orizontal (pe picioare), prevăzută cu coarde de metal care sunt lovite cu două ciocănele speciale. [Pl. și: țambaluri. – Var.: țimbal s. n., țimbală s. f.] – Din germ. Zimbel, lat. cymbalum.

țambal sn [At: DOSOFTEI, PS. 497/4 / V: țim~, (îrg) țăm~ (Pl: țămbaluri) sn, (reg) ~ă, țimbală, (Trs) țimbulă, țimbolă sf, (reg) ~bar, țimblon, tim~, zam~ sn / Pl: ~e, (reg) ~uri / E: lat cymbalum, pn cymbal, ger Zimbel] 1 Instrument muzical de percuție asemănător cu talgerele Si: chimval (1). 2 Instrument muzical lăutăresc de percuție alcătuit dintr-o cutie de rezonanță de formă trapezoidală, prevăzută cu coarde de metal care sunt lovite cu două ciocănele speciale Si: (reg) țumbulumbă. 3 (Rar) Instrument muzical de percuție asemănător cu toba Si: timpan. 4 (Rar; îf țimbal) Țiteră (1). 5 (Reg; îf țambar) Cobză (1). 6 (Reg; îf țimbaî) Contrabas (1). 7 (Rar) Trâmbiță mică de tinichea. 8 (Mun) Dans popular asemănător cu sârba, care se joacă de către două, trei sau cel mult patru persoane, care se prind una de alta pe după mijloc. 9 (Mun) Melodie după care se execută țambalul (8). 10 (În argoul frizerilor; prin analogie cu corzile țambalului (2)) Barbă cu fire groase și tari. 11 (În argoul militarilor) Pat de la arest. 12 (Arg; îe) A sta pe ~ A face arest.

țambală sf vz țambal

țambar sn vz țambal

țămbal sn vz țambal

țimbal sn vz țambal

țimbală sf vz țambal

țimblon sn vz țimbal

țimbolă sf vz țimbal

țimbulă sf vz țambal

ȚAMBAL, ȚIMBAL (pl. -ale) sn. 🎼 Instrument de muzică, alcătuit dintr’o ladă de rezonanță pe care sînt întinse numeroase rînduri de coarde duble, pe care executantul lovește cu două ciocănele; e nelipsit la un taraf de lăutari și înlocuește efectul acompaniamentului de piano (🖼 5111): lăutari cu țambalul și flașnete și clarinete... și strigăte, și sbierete, și chiote! e o plăcere! (CAR.); știe să cînte cu ghitara, cu flautul și cu țimbalul (CAR.); veneau balaurii flămînzi, cu cobză, scripcă, cu naiu și cu țimbal (GRIG.) [ung. cimbalom, germ. Zimbal < lat. cymbalum].

ȚIMBAL 👉 ȚAMBAL.

ȚAMBAL, țambale, s. n. Instrument muzical popular de percuție, alcătuit dintr-o cutie de rezonanță de formă trapezoidală, așezată orizontal (pe picioare), prevăzută cu coarde de metal care sunt lovite cu două ciocănele speciale. [Pl. și: țambaluri – Var.: țimbal s. n., țimbală s. f.] – Din germ. Zimbal, lat. cymbalum.

ȚAMBAL, țambale, s. n. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal duble, care produc sunete de diferite tonuri, fiind lovite cu două ciocănele speciale. Lăutari cu țambalul, și flașnete... și trîmbicioare, și fluierașe, și hîrîitori, și clește clănțănind pe grătare, și strigăte, și zbierete, și chiote! – e o plăcere! CARAGIALE, O. II 171. – Variante: țimbal (ANGHEL-IOSIF, C. L. 137, CARAGIALE, N. S. 49) s. n., țimbală (SADOVEANU, Z. C. 49, SLAVICI, O. I 136) s. f.

ȚAMBAL ~e n. Instrument muzical de percuție constând dintr-o cutie de rezonanță pe care sunt întinse coarde metalice, puse în vibrație prin lovirea cu două ciocănele speciale. /<germ. Zimbel, lat. cymbalum

țimbală f. V. cimbală. [Rus. ȚIMBALŬ (din nemț. Zimbel)].

*címbal și cimbál n., pl. e (vgr. kýmbalon, lat. cymbalum. V. chinval). Chinval. Citeră mult maĭ mare care se ține pe genuchĭ și din care se cîntă izbind-o cu doŭă cĭocane de lemn (Pop. țambál). V. clopot și gong.

țambál n., pl. e și urĭ (din țimbal, forma maĭ literară, rus. cimbál, germ. zimbel, d. lat. cýmbalum. V. cimbal). Pop. Cimbal, citeră mare.

țimbál, V. țambal.

țambal s. n., pl. țambale

țambal s. n., pl. țambale

țambal s. n., pl. țambale

țambal

țambal, -le.

țambal (-le), s. n. – 1. Instrument muzical cu coarde, clavicord. – 2. (Arg.) Barbă aspră greu de bărbierit. – 3. (Arg.) Telegramă. Lat. cymbalum, prin intermediul germ. Zimbal, mag. cimbalom (› var. țimbal), cf. ngr. ϰύμβαλον, sl. kimvalŭ (› var. înv. chimval, s. n., timpan, tobă), fr. cuymbale (› var. cimbal, s. n., timpan). – Der. țambalagiu, s. m. (cîntăreț la țambal).

TIMBAL, timbale, s.n. În gastronomie, mulă (vas de metal sau de porțelan) rotundă și înaltă, în care se realizează, se dă la cuptor și se servește un preparat delicat; prin ext., a) preparat (de legume, orez etc.) realizat într-un astfel de vas, dar ceva mai mic, copt în bain-marie, apoi demulat și servit ca antreu sau garnitură, păstrând forma de țimbal; b) preparat, sărat sau dulce, servit într-o coajă (realizată din aluat copt) de forma unui timbal (ca o mică salatieră). var. tambal; din fr. timbale.

țambal, instrument de largă răspândire în muzica populară românească, mai ales în tarafurile* lăutărești. Originea se pare a fi foarte veche și putea fi întâlnit la mai multe popoare. Se cunoaște la vechii greci cu numele de Kymbalon, la romani cymbalus. La popoarele germanice se numește Zimbal (v. și Hackbrett), etc. Se cunosc două tipuri de ț.: portabil și stabil. Cel portabil este de dimensiuni mai mici și atârnă cu o curea de gâtul executantului, acesta putând cânta și în mers. Cel stabil (ț. masă) este de forma unei mese trapezoidale, are picioare pe care se așază, executantul stând pe un scaun în timpul execuției. Cântatul la ambele tipuri se face prin lovirea corzilor cu două baghete (2), „bețigașe” ce sunt învelite la capetele cu care se ating corzile cu pânză. Ț. mare, poate avea pedală* pentru surdină*, sonoritatea sa fiind mai amplă și totodată controlată de către executant. În general este instr. de acompaniament* dar, prin apariția unor virtuozi ai ț., a devenit și instr. solistic.

a pune batista pe țambal expr. (intl.) a ascunde, a tăinui.

a se ține de țambale expr. (intl.) 1. a umbla cu minciuni / cu intrigi. 2. a denunța, a trăda.

țambal, țambale s. n. 1. (friz.) barbă deasă și țepoasă, greu de ras. 2. (deț.) pat de lemn.

ȚAMBAL s. (MUZ.) (reg.) verghină.

ȚAMBAL s. (MUZ.) (reg.) verghină.