tiflă sf [At: R. POPESCU, CM I, 404 / Pl: ~le / E: ngr τύφλα] 1 Gest batjocoritor constând din apropierea degetului mare de vârful nasului, cu palma întinsă, mișcând celelalte degete. 2 (Îe) A(-i) da (cuiva) cu ~la (sau o rar, ~la) sau (rar) a arunca (cuiva) o ~ A arăta cuiva tifla (1). 3 (Fig; îae) A-și arăta disprețul. 4 (Fig; îae) A batjocori pe cineva. 5 (Fig; îae) A face în ciudă Si: a sfida. 6 (Fig; îae) A renunța cu dispreț la ceva. 7 (Fam; îe) A cădea (sau a da) ~la peste cineva A da în mod neașteptat norocul peste cineva.

țâfnă² sf vz țiflă¹ corectat(ă)

țâgnă¹ sf vz țiflă¹

țiflă¹ sf [At: DR. III, 452 / V: ~lu sn, țilfă, țâfnă, țâgnă sf / Pl: ~le / E: ns cf țiclă¹, țif] 1 (Reg) Țiclău¹ (1). 2 (Reg) Loc înalt. 3 (Reg) Deal nu prea înalt, de formă conică. 4 (Reg) Ridicătură de pământ (ascuțită) în mijlocul unui șes. 5 (Reg) Movilă mică. 6 (Trs) Pantă domoală și îngustă prin pădure. 7 (Atm; reg; îf țâfnă, țâgnă) Uvulă.

țiflu sn vz țiflă¹

țilfă sf vz țiflă¹

❍ȚÎFLĂ sf. Mold. Bucov. (ȘEZ.) 🌐 = ȚICLĂU [țiclă].

❍ȚÎLFĂ (pl. -fe) sf. Olten. (R.-COD.) (FURT.) 🌐 = ȚÎFLĂ.

TIFLĂ, tifle, s. f. Gest batjocoritor făcut cu palma întinsă, cu degetul cel mare apropiat de vîrful nasului și cu celelalte degete desfăcute; bleandă. Să-i primesc sfaturile cu o tiflă de puștan obraznic. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 296. ◊ Expr. A da (cuiva) cu tifla, sau a da (cuiva) o tiflă (rar, tifla) sau (rar) a arunca (cuiva) o tiflă = a face gestul descris mai sus; fig. a disprețui, a desconsidera. Îi aruncai [vieții] o tiflă și-o palmă în obraz. PAS, Z. I 10. Punînd sticla în zarea lumînării, se uită prin ea lung și tăcut; apoi, dîndu-i o tiflă: Na!... că nu mai ești bună de nimic! HOGAȘ, M. N. 145. Omul meu îmi dă cu tifla, se scoală și pleacă grăbit. CARAGIALE, M. 179. (Rar) A cădea tifla peste cineva = a da în mod neașteptat norocul peste cineva. Unde dă dumnezeu să cază o asemenea tiflă peste mine! Mi-aș sătura sălașul întreg. ISPIRESCU, L. 87.

TIFLĂ ~e f. Gest batjocoritor la adresa cuiva făcut prin apropierea degetului mare de vârful nasului și prin mișcarea celorlalte desfăcute. ◊ A da cuiva cu ~a a) a arăta cuiva acest gest; b) a desconsidera pe cineva. [Sil. ti-flă] /<ngr. tífla

tiflă f. 1. (ironic) noroc orb: să cază o asemenea tiflă peste mine ISP.; 2. fam. gest de dispreț cu palma: de geaba îmi dai tifla AL. [Cf. gr. mod. TYFLA, orbire].

tíflă f., pl. e (ngr. týfla, orbire, subînț. is ta mátia su, în ochi tă). Fam. Iron. Gest de dispreț făcut cu palma întinsă asupra ochilor cuĭva ca cum ĭ-aĭ astupa privirea saŭ alt-fel ca să-ĭ arățĭ că-ĭ prost saŭ că nu-țĭ pasă de el: a da cuĭva cu tifla. Munt. vest. Noroc orb: a dat tifla peste el.

tiflă (desp. ti-flă) s. f., g.-d. art. tiflei; pl. tifle

tiflă (ti-flă) s. f., g.-d. art. tiflei; pl. tifle

tiflă s. f. (sil. -flă), g.-d. art. tiflei; pl. tifle

tiflă (-le), s. f. – 1. Gest batjocoritor constînd din apropierea degetului mare de vîrful nasului mișcînd în acest timp celelalte degete. – 2. (Înv.) Noroc, belșug, prosperitate. Ngr. τύφλα, cu primul sens (Roesler 577; Cihac, II, 706; Tiktin; Pascu, II, 56; Candrea; Gáldi 261). Sensul al doilea se explică prin semnificația ngr. „orbire, halucinație”.

a da cu tifla expr. a disprețui, a sfida.

tiflă, tifle s. f. 1. gest de batjocură constând în fluturarea mâinii cu degetul mare lipit de vârful nasului. 2. (intl.) informator, denunțător.

țiflă, țifle s. f. (intl.) denunțător, informator.

TIFLĂ s. (Mold.) bleandă, flișcă. (A-i da o ~.)

TIFLĂ s. (Mold.) bleandă, flișcă. (A-i da o ~.)