TEORIE, teorii, s. f. 1. Răspuns sau soluție la o chestiune filosofică sau științifică, bazată pe dovezi și coordonată sistematic cu alte răspunsuri într-un întreg doctrinar; interpretare bine întemeiată a dovezilor. 2. Oricare dintre încercările de a explica același set de fapte sau aceeași problemă. ◊ Loc. adv. În teorie = în mod abstract, speculativ. 3. (În sintagme) Teoria informației = teorie matematică a proprietăților generale ale surselor de informație, ale posibilităților de păstrare și de transmitere a informațiilor etc. Teoria literaturii = ramură a științei literaturii care studiază trăsăturile generale ale creației literare, curentele și metodele artistice etc. Teoria relativității = teorie a relațiilor dintre spațiu, timp și mișcarea materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enunțate într-o formă valabilă atât pentru viteze relative mici ale corpurilor, cât și pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. 4. Partea teoretică a instrucției militare. [Pr.: te-o-] – Din fr. théorie, lat. theoria.

teorie² [At: ȘĂINEANU, D. U. / P: te-o~ / S și: (înv) the~ / E: fr théorie, gr Θεωρία] (Înv) 1 Delegație solemnă trimisă în Antichitate de orașele grecești pentru a participa la jocurile publice sau pentru a consulta un oracol. 2 (Rar) Suită de persoane care participă la o procesiune. 3 (Pex) Șir.

teorie¹ sf [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie 46^v/32 / P: te-o~ / V: (fer) tio~, tiurie / A și: (înv) teor~ / Pl: ~ii / S și: (înv) the~ / E: ngr Θεωρία, lat theoria, ger Theorie, fr théorie] 1 Formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității. 2 Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene. 3 (Îs) ~ia numerelor Ramură a matematicii care studiază proprietățile aritmetice ale numerelor. 4 (Îlav) În ~ Fără a afecta activitatea practică Si: teoretic². 5 (Mil) Partea teoretică a instrucției militare. 6 Punct (propriu) de vedere asupra unor probleme științifice, filozofice, literare etc. Si: concepție. 7 Expunere a unor principii. 8 Discuție cu caracter teoretic² (1). 9 (Fam; îe) A-i face (cuiva) ~ sau a-i face (cuiva) ~ia chibritului A-i face cuiva morală. 10 (Fam; îae) A spune lucruri inutile, fară rost. 11 (Înv) Cercetare (2). 12 (Înv) Verificare (a unei socoteli) Si: (înv) teorisis. 13 (Îs) ~ia informației Teorie¹ (2) matematică a proprietăților generale ale surselor de informație, ale posibilităților de păstrare și de transmitere a informațiilor etc. 14 (Îs) ~ia literaturii Ramură a științelor literaturii care studiază trăsăturile generale ale creației literare, curentele și metodele artistice. 15 (Îs) ~ia relativității Teorie¹ (2) a relațiilor dintre spațiu, timp și mișcare a materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enunțate într-o formă valabilă atât pentru viteze relative mici ale corpurilor, cât și pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii.

TEORIE, teorii, s. f. 1. Formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității. 2. Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene. ◊ Loc. adv. În teorie = în mod abstract, speculativ. 3. (În sintagme) Teoria informației = teorie matematică a proprietăților generale ale surselor de informație, ale posibilităților de păstrare și de transmitere a informațiilor etc. Teoria literaturii = ramură a științei literaturii care studiază trăsaturile generale ale creației literare, curentele și metodele artistice etc. Teoria relativității = teorie a relațiilor dintre spațiu, timp și mișcare a materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enunțate într-o formă valabilă atât pentru viteze relative mici ale corpurilor, cât și pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. 4. Partea teoretică a instrucției militare. [Pr.:te-o-] – Din fr. théorie, lat. theoria.

TEORIE, teorii, s. f. 1. Sistem de principii, obținut prin generalizarea experienței, care constituie baza unei științe, a unei arte, a unei concepții despre lume; ansamblu de idei pe baza cărora se interpretează și se explică fapte, fenomene sau evenimente care aparțin anumitor domenii de cercetare. Începeau apoi, după sfîrșitul versurilor, teorii fine despre artă. SADOVEANU, E. 102. În loc să-i combată «teoriile», într-o zi i-a spus că s-ar bucura dacă i-ar plăcea fata lui Tudor Ionescu. REBREANU, R. I 50. 2. Partea teoretică a instrucției militare. Am făcut... teorie cu ofițerii și ni s-au împărțit mantăile. SAHIA, N. 119.

TEORIE s.f. 1. Reflectare sistematizată, generalizată a unui ansamblu de cunoștințe și de idei, privind unele domenii ale realității obiective sau ale conștiinței sociale. 2. Ansamblu de principii care servesc ca îndrumător în practică; ansamblu de cunoștințe, de idei, de ipoteze care dau explicația unor fenomene etc. ♦ Teorie a literaturii = ramură a științei literaturii care studiază trăsăturile generale ale creației literare, definește genurile și speciile, curentele și metodele artistice, elementele și particularitățile stilului, noțiunile de versificație etc. [Pron. te-o-, gen. -iei. / cf. fr. théorie, lat., gr. theoria].

TEORIE s. f. 1. ansamblu de ipoteze, legi și concepte organizate într-un sistem logic care descriu și explică un domeniu al realității obiective sau al conștiinței sociale. 2. ansamblu de principii care servesc ca îndrumător în practică. ♦ ă literaturii = ramură a științei literaturii care studiază trăsăturile generale ale creației literare, definește genurile și speciile, curentele și metodele artistice, elementele și particularitățile stilului, noțiunile de versificație etc. ◊ lecție de instruire militară. 3. cunoaștere speculativă, ideală, independentă de aplicații. (< fr. théorie, lat., gr. theoria, germ. Theorie)

TEORIE ~i f. 1) Sistem de principii, de idei, obținute prin generalizarea experienței umane, care reflectă legitățile naturii, societății și gândirii. 2) Totalitate a tezelor generalizate dintr-un domeniu al cunoașterii (științifice sau artistice). ~ea relativității. 3) Concepție asupra unui lucru, formată la o persoană sau la un grup de persoane. ◊ În ~ în mod abstract, speculativ. [G.-D. teoriei; Sil. te-o-] /<ngr. theoria, lat. theoria, fr. theorie

teorie f. 1. cunoștința principiilor, în afară de practică; 2. totalitatea științifică ce rezultă dintr’o serie de legi, la cari s’adaogă fapte de observațiune: teoria magnetismului; 3. toate principiile proprii unei arte; 4. opiniuni sistematizate: teorii politice; 5. principiile manevrelor militare: soldatul învață teoria.

teorie f. deputațiune solemnă ce Atenienii trimiteau pe tot anul la Delphi spre a oferi sacrificii.

2) *teoríe f. (vgr. theoria, d. theós, zeŭ, și óra, grijă). Deputațiune solemnă trimeasă de orașele greceștĭ la sărbătorile zeilor, la marile jocurĭ, la un oracul ș. a.

1) *teoríe f. (vgr. theoria, contemplare, teorie, studiŭ, d. theoréo, contemplez). Știința principiilor, a regulelor (deosebită de practică): teoria și practica uneĭ arte, uneĭ științe. Opiniune sistematizată: teoriĭ politice. Explicațiunea științifică a unor fapte: teoria atomică, teoria magnetizmuluĭ.

tiorie sf vz teorie¹

tiurie sf vz teorie¹

teorie (desp. te-o-) s. f., art. teoria, g.-d. art. teoriei; pl. teorii, art. teoriile (desp. -ri-i-)

teorie (te-o-) s. f., art. teoria, g.-d. art. teoriei; pl. teorii, art. teoriile

teorie s. f. (sil. te-o-), art. teoria, g.-d. art. teoriei; pl. teorii, art. teoriile

teorie

teorie (-ii), s. f. – Sistem, doctrină. Gr. θεωρία (sec. XVIII, cf. Gáldi 260) și modern din fr. théorie. Der. teoremă, s. f., din fr. théorème; teoretic, adj., după germ. theoretisch; teoreticon, s. n. (manual de muzică religioasă), din gr. θεωρετιϰόν; teoretician, s. m., după fr. théoricien.

TEORIA PILOTĂRII ansamblu de principii care servesc ca îndrumător în practica zborului.

afectelor, teoria ~, teorie estetică muzicală cu larg ecou în creație sec. 17-18. Potrivit acestei teorii se pot stabili, ierarhiza și codifica în sfera tematicului și a armonicului o seamă de mijloace răspunzând unor stări psihice (afecte) precise. Urmându-l pe Platon în caracterizarea modurilor (I, 1) eline (v. și etos), Glareanus (Dodekachordon, 1547) a desemnat pentru modurile curente anumite nuanțe afective (părerea existenței unor etos-uri distincte era împărtășită și în ev. med. în legătură cu modurile (1, 3) apusene și cu ehurile* biz.). Zarlino (Istitutioni harmoniche, 1558) a procedat într-un chip asemănător, investind însă cu proprietăți afective elementele formative ale armonicului: terța* mare era „veselă” în timp ce terța mică era „tristă”; prin tradiție, o anumită dialectică de orientare conținutistă consideră și astăzi majorul* și minorul* ca fiind „luminos” și, respectiv, „întunecat”, în funcție de terțele pe care se sprijină un mod și celălalt. Experiențele din domeniul operei*, mai ales prin stilul concitato al lui Monteverdi, au pus accentul pe unele mijloace de expresie, vizând o sferă aparte a stărilor afective (groază, iubire, gelozie). Mergând până la arbitrar, pe de o parte, și până la schematizare pe de alta, aceste mijloace și-au pierdut din interes în a doua parte a sec. 18. Momentul de înflorire a a. are loc în mediul barocului* muzical germ., unde prin strădaniile lui Kuhnau și J.D. Heinichen s-a ajuns la prescrierea unui adevărat cod de formule ritmice și armonice sau ritmo-melodice. Preluate de către J.S. Bach în cantatele* și în pasiunile* sale, aceste formule au girul valorii artistice, inextricabile, chiar dacă simbolica cu care fuseseră atunci investite scapă într-o bună măsură reprezentării noastre. Estetica romantică a muzicii programatice* nu este străină de această tradiție a a., ea găsind un sprijin – și nu de minimă importanță – în filosofia germ. a sec. 19 (Schlegel, Herder, Schopenhauer; Nietzsche numea motivul* „singurul sprijin al afectului muzical”).

teoria instrumentelor v. instrumentație.

teoria muzicii 1. (T. superioară a muzicii), studiul elementelor tehnice și de sistem (II) ale artei muzicale, întreprins la un nivel conceptual superior, cu o obligatorie viziune de sinteză și implicând considerarea obiectului în perspectivă istorică; ca și estetica* muzicală, pe care uneori o interferează, t. superioară a muzicii ține de latura sistematică a științei muzicii (v. muzicologie). 2. (T. didactică a muzicii), disciplină al cărei obiect și scop îl constituie determinarea și definirea elementelor și categoriilor tehnice uzuale ale muzicii (inclusiv a elementelor de scris-citit muzical, care cad în sarcina unei t. elementare a muzicii), corespunzător necesităților de învățare a acestora. Privită dincolo de cele două accepțiuni menționate (despărțirea de sensuri a conceptului se produce de altfel târziu, mai ales ca urmare a necesităților impuse de dezvoltarea învățământului muzical), și anume în sensul ontologic al unui demers teoretic fundamental, al unui „prim gest” de a da expresia teoretică elementelor constitutive ale muzicii, t. muzicii este, dintre toate disciplinele subordonate artei muzicale, poate cea mai îndreptățită – inclusiv prin generalitatea domeniului ei – să se revendice de la gândirea și scrierile despre muzică ale anticilor. Trecerea de la teoriile despre muzică la o t. a muzicii, deci constituirea acesteia din urmă ca știință a avut loc în ev. med.: învățarea muzicii în quadrivium* era sinonim cu învățarea științei muzicii iar în compoziția (2) însăși va fi socotită sec. de-a rândul mai mult știință decât artă. De-a lungul întregii ei dezvoltări medievale și continuând cu Renașterea* și în parte cu barocul*, t. muzicii se configurează ca o știință „totală” a muzicii, ca un summum al diferitelor discipline și specialități teoretice muzicale particulare. Ponderea cea mai mare în acest complex teoretic – în alcătuirea căruia intrau și o seamă de elemente moștenite din antic., în speță concepțiile și teoriile referitoare la bazele fizice (acustice*) și matematice ale muzicii – o dețineau disciplinele slujind direct practica muzicală, anume contrapunctul* și armonia (III, 2). (Emanciparea acestora din urmă nu se realizează cu ușurință; un reper: Tratatul de armonie de Rameau (1722), încă tributar „sincretismului” teoretic imaginar). V. analiză.

GRAU, TREUER FREUND, IST ALLE THEORIE (germ.) cenușie este, iubite amice, orice teorie – Goethe, „Faust”, I: „Graum treuer Freund, ist alle Theorie. Und grün des Lebens goldner Baum” („Cenușie este, iubite amice, orice teorie / Și verde pomul vieții aurit”).

REVISTA DE ISTORIE ȘI TEORIE LITERARĂ, publicație a Institutului de istorie și Teorie literară „G. Călinescu” al Academiei Române. Apare la București din 1952, anual, din 1953 bianual, iar din 1957 trimestrial. A fost fondată și condusă, până în 1965, de G. Călinescu. Până în 1963 s-a numit „Studii și cercetări de istorie literară și folclor”. La conducerea ei s-au mai aflat, succesiv, Al. Dima, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, N. Florescu, Al. Săndulescu.

TEORIE s. v. cercetare, control, revizie, revizuire, verificare.

TEORIE s. 1. v. concepție. 2. doctrină, învățătură, sistem. (~ economică.) 3. (FILOZ.) teoria cunoașterii = epistemologie, gnoseologie; teoria existenței v. ontologie; teoria valorilor v. axiologie. 4. (MAT.) teoria probabilităților v. calculul probabilităților. 5. (EC.) teoria nominalistă a banilor = nominalism.

teorie s. v. CERCETARE. CONTROL. REVIZIE. REVIZUIRE. VERIFICARE.

TEORIE s. 1. concepție, teză. (O nouă ~ în biologie.) 2. doctrină, învățătură, sistem. (~ economică.) 3. (FILOZ.) teoria cunoașterii = epistemologie, gnoseologie; teoria existenței = ontologie; teoria valorilor = axiologie. 4. (MAT.) teoria probabilităților = calcul statistic, calculul probabilităților.

Grau, treuer Freund, ist alle Theorie (germ. „Cenușie e, prietene scump, orice teorie”) – E un vers (2038) din Faust (partea întîi) de Goethe. Următorul (2039) sună astfel: und grün des Lebens goldner Baum (și verde e al vieții pom de aur). Distihul e pus în gura lui Mefisto, care răspunde unui tînăr școlar ce venise să-i ceară bătrînului Faust sfatul cum să se orienteze în viață și ce studii să îmbrățișeze. În altă operă a sa (Wilhelm Meister), Goethe confirmă părerea că viața îl formează pe om și că, în fața vieții, orice teorie pălește. E ca cenușiul în fața verdelui. Sensul folosirii acestor versuri, devenite în limba germană dictoane, reiese foarte clar din Scrisori cu privire la tactică, în care Lenin, după ce spune că „un marxist trebuie să țină seama de viața vie, de faptele precise ale realității și să nu continue să se cramponeze de teoria zilei de ieri” – citează din Goethe: „Teoria, prietene, e cenușie; numai pomul etern al vieții e verde”. (Opere, vol. 24, pag. 27). LIT.