3 intrări

14 definiții

TATÚ, tatu, s. m. Nume dat mai multor genuri de mamifere nocturne fără dinți, cu corpul acoperit de plăci osoase și cornoase mobile, care trăiesc în America Centrală, de Sud și în Mexic; animal aparținând unuia dintre aceste genuri. – Din fr. tatou.

TATÚ, tatu, s. m. Nume dat mai multor genuri de mamifere nocturne fără dinți, cu corpul acoperit de plăci osoase și cornoase mobile, care trăiesc în America Centrală, de Sud și în Mexic; animal aparținând unuia dintre aceste genuri. – Din fr. tatou.

tatú s. m., art. tatúul; pl. tatú

tatú s. m., art. tatúul; pl. tatú

TATÚ s.m. Mamifer edentat cu trupul acoperit cu plăci osoase și cornoase, care trăiește în America tropicală. [Pl. invar. / < fr. tatou < tatu – cuv. tupi].

TATÚ s. m. mamifer edentat nocturn din America tropicală, cu corpul acoperit cu plăci cornoase articulate printr-un țesut flexibil, care se poate încolăci ca un ghem. (< fr. tatou)

TATÚ ~ m. Mamifer exotic edentat, cu corpul protejat de un înveliș cornos, format din plăci mobile. /<fr. tatou

*tatú m. (fr. tatou, un cuv. brazilian indigen). Zool. Un animal edentat din America de Sud acoperit c'o chĭurasă de solzĭ.

tátă m., pl. tațĭ, gen. al tatăluĭ, fam. al tatiĭ saŭ al lu tata (lat. fam. tata = pater, tată; it. sp. pg. tata. D. rom. vine vsl. sîrb. ceh. pol. tata, bg. tate [dim. tatko, sîrb. tajko, de unde rom. taĭcă], ngr. tatás). Părinte, acela care dă vĭață unuĭ copil. Tatăl nostru, numele celeĭ maĭ însemnate rugăcĭunĭ creștineștĭ, care începe cu aceste cuvinte. A ști ceva ca pe „Tatăl nostru”, a ști foarte bine (pe de rost). – Forma art. tatăl e arhaică și literară. În vorbă se zice numaĭ tata, în est și tatu (Con. 274). Copiiĭ zic: vine tata, tată ! Ca alintăturĭ: tataĭa (est), tăticu (vest), tătucă, tătucu, tătuța, tătuțu. V. tetea.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

tátu, s.m. – (arh.) Tată. „Forma tatu se păstrează numai în rugăciunea Tatu nost” (Țiplea, 1906). – Din tată „părinte” (< lat. tata).

tátu, s.m. – (pop.) Tată. „Forma tatu se păstrează numai în rugăciunea Tatu nost” (Țiplea 1906). – Din tata.

TATU < Tatos șef cuman la Dunăre, la anul 1000, în izvoarele bizantine: Тάτος, Тατούς, Тατοῦλος, cf. cuman Tat (în Codex Gumanicus și armean Thath, -ul (O Dens T), amintind pe Tații iranici din Transcaucazia, colonizați în Crimeea (V. Bogrea) și pe „Tații tătari” așezați în Dobrogea. A. Sacerdoțeanu conchide la o origine tracă a numelui (RI XV pp. 13 – 17); bibliografia la N. Drăganu (op. cit. index). 1. Tatos (17 B I 383). 2. Tațu pren. (P13 fila 42 vo; P Bor 53; Ard; Sd X). 2. + -co -cu: Tatco (Dm); Tatcu, act.; Tătcoi s. (17 B II 135). 4. Tatomir (Dm; Ștef; Ard; 16 B III 82); -escu; -ești s. 5. Tatovan, Stan, vecin (17 B IV 353). 6. Cf. Tatorca (Puc), prob. < Totorca + tatu. 7. Tătulcea (16 B IV 232). Originea turco-cumană se confirmă prin onomastica: „Tatul și Tacsaba, fiii lui Mircea”, munt., 1507 (Rep D 211).

Țațu v. A n a s t a s i e III 5.

Intrare: tatu
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular tatu tatuul
plural tatu
genitiv-dativ singular tatu tatuului
plural tatu
vocativ singular
plural
Intrare: Țațu
Țațu
Intrare: Tatu
Tatu