TATU < Tatos șef cuman la Dunăre, la anul 1000, în izvoarele bizantine: Тάτος, Тατούς, Тατοῦλος, cf. cuman Tat (în Codex Gumanicus și armean Thath, -ul (O Dens T), amintind pe Tații iranici din Transcaucazia, colonizați în Crimeea (V. Bogrea) și pe „Tații tătari” așezați în Dobrogea. A. Sacerdoțeanu conchide la o origine tracă a numelui (RI XV pp. 13 – 17); bibliografia la N. Drăganu (op. cit. index). 1. Tatos (17 B I 383). 2. Tațu pren. (P¹³ fila 42 vo; P Bor 53; Ard; Sd X). 2. + -co -cu: Tatco (Dm); Tatcu, act.; Tătcoi s. (17 B II 135). 4. Tatomir (Dm; Ștef; Ard; 16 B III 82); -escu; -ești s. 5. Tatovan, Stan, vecin (17 B IV 353). 6. Cf. Tatorca (Puc), prob. < Totorca + tatu. 7. Tătulcea (16 B IV 232). Originea turco-cumană se confirmă prin onomastica: „Tatul și Tacsaba, fiii lui Mircea”, munt., 1507 (Rep D 211).