tarcan sm [At: BĂCESCU, PĂS. 165 / Pl: ~i / E: ns cf tarce, tarcoș] (Orn; reg) Cocoș-de-munte (Tetrao urogallus).

TARHON s. m. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu flori alburii, cu frunze lanceolate aromate folosite drept condiment (Artemisia dracunculus). – Din tc. tarhun.

ȚURCAN, -Ă, țurcani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Rasă de oi cu lâna lungă, aspră și groasă; oaie care face parte din această rasă. 2. Adj. (Despre lână) Lungă, groasă și aspră; (despre oi) cu lâna groasă, lungă și aspră; țurcană. 3. S. f. Țurcă². – Et. nec.

cearcăn sn [At: DOSOFTEI, V. S. 31 / V: țarc, țar~, țărcălan / Pl: ~e / E: refăcut din *cearcen (pll *cearcen, ml circinus)] 1 (Înv) Cerc (trasat pe pământ, pe nisip sau pe un obiect). 2 (Înv) Fiecare dintre cercurile concentrice din tăietura tulpinii unui arbore, ce reprezintă creșterea lui anuală. 3 (Înv) Halou de vapori văzut uneori în jurul soarelui sau al lunii Si: cercuț (19). 4-5 (Înv) Disc (al soarelui sau) al lunii. 6 (Ast; pop; înv) Eclipsă de soare. 7 (Înv) Semicerc. 8 (Înv) Curcubeu. 9 Cerc vânăt care înconjoară ochii obosiți sau bolnavi, ori care se formează în jurul unei răni. 10 (Îf țărcălan) Compas (de dogar).

taracon sm vz tarhon¹

tarahon sm vz tarhon¹

tarcăn sm vz tarhon¹

tarcân sm vz tarhon¹

tarcom sm vz tarhon¹

tarcon sm vz tarhon¹

tarcum sm vz tarhon¹

tarhon¹ sm [At: ANON. CAR. / V: (îrg) ~rah~, (reg) ~racon, ~rcăn, ~rcân, ~rcom, ~rcon, ~rcum sm, tărhană sf / Pl: (rar) ~uri sn / E: tc tarhun, mg tárkony] 1 Plantă erbacee din familia compozitelor, aromatică, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu flori alburii, cu frunze liniare, lanceolate, întrebuințate drept condiment (Artemisia dracunculus). 2 (Bot; reg) Granat² (Pyrethrum Parthenium). 3 (Bot; Mar; Trs) Chimen (1) (Carum carvi). 4 (Bot; reg) Hasmațuchi (1) (Anthriscus cerefolium). 5 (Bot; reg) Anason (1) (Pimpinella anisum). 6 (Bot; reg; îf tărhană) Mușcată (Pelargonium zonale). 7 (Bot; reg; îc) Tarcom-sălbatic Rotoțele (Achillea ptarmica). 8 (Reg) Varietate de fasole rotundă și mare, de culoare roșiatică, neagră sau pestriță.

tărhană¹ sf vz tarhon¹

turcan³, ~ă a, smf vz țurcan

țarcăn sn vz cearcăn

țârcan, ~ă a, smf vz țurcan²

țurcan², ~ă [At: (a. 1784) IORGA, S. D. VII, 235 / V: (reg) țâr~, tur~, tiur~ / Pl: ~i, ~e, (reg) ~căni / E: nct] 1-2 smf, a (Rasă de oi) cu lână lungă, aspră și cu firul gros. 3 smf Oaie care face parte din rasa țurcană (1). 4 sf (Olt) Oaie cu lâna creață. 5 a (D. lână) Care este obținut de la oi țurcane² (2). 6 sf Căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană² (2) Si: țurcă² (2). 7 a (Reg; îs) Mere ~e Numele unei varietăți de mere nedefinite mai îndeaproape.

CEARCĂN (pl. -ăne) sn. 1 🌦 Cerc luminos ce se ivește cîteodată în jurul soarelui sau al lunii: zărind un ~ în jurul lunii, s’a strecurat ca o nălucă pînă la biserică (DLVR.) ¶ 2 Cerc negricios ce se formează în jurul ochiului; ~ele dimprejurul ochilor întăreau... vorba lui că n’a dormit toată noaptea (BR.-VN.) [lat. cĭrcĭnus].

CERC (pl. -curi) sn. 1 📐 Suprafață plană limitată de circonferență (🖼 1068): suprafața ~ului ¶ 2 📐 Circonferență însăși (în mod impropriu): a face ~uri ¶ 3 Legătură de lemn sau de fier în formă de cerc cu care se înțepenesc și se strîng doagele unei buți (🖼 1069): au făcut îndată polobocul, l-au înfundat de un capăt și l-au cercuit bine, ~ lîngă ~ (SB.); (P) nici talpa casei ~ de bute, nici mojicul om de frunte ¶ 4 Legătură de lemn sau de metal cu care se strînge bine o ladă, cu care se înțepenește un cufăr, un geamantan, etc.: are un geamantan de pînză cu ~uri de tinichea (CAR.) ¶ 5 Verigă de fier cu care se îmbracă capătul butucului de la roată ¶ 6 Scheletul de cercuri de lemn peste care se pune pînza ce alcătuește coviltirul unui car: unii încărcați cu vîrf pînă la ~ul coviltirului, alții cu căruțele goale (DLVR.) ¶ 7 Cerc de lemn cu care se joacă copiii (🖼 1070) ¶ 8 CEARCĂN: ochii lui roșii erau înconjurați de două ~uri vinete (GN.) ¶ 8 Așezarea unor obiecte sau unor persoane în mod circular încît să se apropie de figura unui cerc: a așeza scaunele în ~; cîteva prietene ale cucoanei Anicuței steteau în ~ (BR.-VN.) ¶ 10 Adunare de persoane strînse în jurul cuiva: ~ul de lume se făcea tot mai mare în jurul înnecatei (S.-ALD.); la o răspîntie, vede un ~ de oameni și pe cineva la mijloc care făcea gălăgie (ISP.) ¶ 11 Asociațiune, societate ai cărei membri se adună într’un local al lor, spre a juca, spre a discuta, spre a citi ziare, etc.: ~ politic; ~ literar, ~ militar ¶ 12 Localul unde se adună membrii unei astfel de societăți ¶ 13 Societate, mediu, clasă socială: reușiră să producă în ~urile înalte un curent defavorabil amicului Manolache (CAR.) ¶ 14 Ⓕ Întindere, limite, sferă: ~ul cunoștințelor noastre; să determine în mod precis ~ul acelei acțiuni (I.-GH.) ¶ 15 Ⓕ 📖 🦉 ~ vițios, raționament defectuos, demonstrațiune bazată pe ceea ce trebue probat, sau cînd două lucruri se explică unul prin celălalt în mod reciproc, și amîndouă rămîn astfel fără explicațiune ¶ 16 🌍 Diviziune teritorială în unele țări ¶ 17 🌍💫 Cercuri polare, mici cercuri ale sferei cerești sau ale sferei pămîntești depărtate cu 66°,30' de ecuator (🖼1071) [Iat. cĭrcus].

†ȚĂRCĂLAM (pl. -amuri), ȚĂRCALAN (pl. -anuri) sn. Mold. Trans.. 1 ‡Cerc ¶ 2 🌦 = CEARCĂN1: cînd luna-i în țarcalam, are să fie vreme rea (GOR.); dacă pe ceriu sînt țarcalani... e a vînt (GRM.) [ung. cirkalom]

ȚURCAN I. adj. 🐑 Se zice despre o varietate de oi de rînd, cu lîna lungă, groasă și aspră: berbec ~, oaie ~ă (🖼 5149): lînă ~ă, lînă de la aceste oi: nădragii, recălele, ciorapii, țoalele... sînt făcute... din postav țesut din lînă ~ă, bîrsană și țigaie (PĂC.). II. sm. Berbec țurcan. III. ȚURCANĂ (pl. -ne) sf. 1 🐑 Oaie țurcană ¶ 2 🎩 = ȚURCĂ¹: de sub ~ cădeau plete mărunte (UR.) [comp. ȚURCĂ¹]

TARHON s. m. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu flori alburii, cu frunze lanceolate aromate întrebuințate drept condiment (Artemisia dracunculus). – Din tc. tarhun.

ȚURCAN, -Ă, țurcani, -e, s. f., adj. 1. S. f. Rasă de oi cu lână lungă, aspră și groasă; oaie care face parte din această rasă. 2. Adj. (Despre lână) Lungă, groasă și aspră; (despre oi) cu lână groasă, lungă și aspră. 3. S. f. Țurcă². – Et. nec.

CEARCĂN, cearcăne, s. n. 1. Cerc vînăt, vînătaie care înconjură ochii unui om obosit sau bolnav. Eftimie era pămîntiu, cu cearcăne negre sub ochi. DUMITRIU, N. 245. Obrajii, despicați în două de niște brazde lungi, verticale, pornite chiar de sub cearcănele ochilor, arătau osteneală multă. GALAN, Z. R. 27. Era palidă, ofilită, cu cearcăne mari la ochi. BART, E. 161. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor. EMINESCU, N. 4. ♦ (Rar) Dungă sau pată dovedind o stare bolnăvicioasă. Cîteva pete rumene cu cearcăne gălbui îi răsăriră în obraji. DELAVRANCEA, S. 114. Această infirmitate, ca și cearcănele vinete de pe obraz, se datorește abuzului nemăsurat al gogoșilor de ristic. CARAGIALE, O. II 94. 2. Cerc de vapori vizibil uneori în jurul soarelui sau (mai ales) al lunii. Luna s-a arătat c-un cearcăn roșu. DELAVRANCEA, A. 106.

TARHON s. m. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunze adînc spintecate, cu flori de culoare albicioasă, cu miros și gust aromatic, ale cărei frunze se întrebuințează în bucătărie drept condiment (Artemisia Dracunculus ).

ȚURCAN², -Ă, țurcani, -e, adj. (Despre lînă) Lungă, groasă și aspră; (despre oi) care are o astfel de lînă. ♦ (Substantivat, f.) Rasă de oi cu lînă lungă, aspră și groasă.

CEARCĂN, cearcăne, s. n. 1. Cerc vînăt în jurul ochilor unui om obosit sau bolnav. 2. Cerc de vapori, vizibil uneori în jurul soarelui sau al lunii. – Lat circinus.

TARHON s. m. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu flori alburii, cu frunze aromate întrebuințate drept condiment (Artemisia dracunculus). – Tc. tarhun.

CEARCĂN ~e n. 1) Dungă vânătă care se formează în jurul ochilor unui om obosit sau bolnav. 2) pop. Cerc luminos din jurul unui astru sau al unei surse de lumină; țărcălan. [Sil. cear-căn] /<lat. circinus

TARHON m. Plantă erbacee cu flori gălbui și cu frunze înguste, ascuțite, aromate, folosite în alimentație drept condiment. /<turc. tarhun

ȚURCAN² ~ă (~i, ~e) și substantival 1)(despre oi) Care are lână lungă și aspră; bârsan. 2) (despre lâna oilor) Care are firul lung și aspru; bârsană. 3) v. ȚURCĂ II. /Orig. nec.

cearcăn n. 1. cerc, mai ales cercul luminos în jurul soarelui sau al lunei; 2. cerc negricios în jurul ochilor; 3. compasul dogarilor. [Lat. CIRCINUS].

tarhon n. plantă aromatică, originară din Tataria, ce se mănâncă ca salată (Artemisia dracunculus). [Turc. TARHUN].

țurcan a. 1. se zice de o varietate de oi cu lâna moale, mătăsoasă și creață: țurcanele sunt cele mai răspândite oi din țară; 2. lâna țurcanelor. [Origină necunoscută].

ceárcăn n., pl. e (d. cerc și sufixu -ăn saŭ d. lat. circinus, „compas”, pin schimbare de sufix. V. încercuĭesc. Cp. cu treacăt și leagăn). Nimbu din prejuru luniĭ saŭ al soareluĭ. Vinețeală pe supt ochĭ. Un instrument de făcut cercurĭ de butoaĭe.

2) tarhón m. ca plantă și n. ca marfă (turc. [d. ar.] tarhun, pop. tarhon, d. gr. drakóntion, de unde și it. targóne și fr. estragon). O plantă erbacee aromatică culinară din familia compuselor originară din Siberia și Mongolia (artemisia dracúnculus).

1) Tarhón m. (cp. cu rut. targán [tarhan], rus. tarakán, libarcă, șfab, gîndac negru de bucătărie). Est Iron. Jidan. – Fem. -oancă, pl. e.

țurcán, -ă adj. (d. țurcă 1). Cu lîna creață, destul de moale și lungă (20 c.m.), cum îs cele maĭ multe oĭ de la noĭ. De oaĭe țurcană: lînă țurcană. V. țigaĭ.

cearcăn s. n., pl. cearcăne

tarhon (plantă) s. m.

țurcan¹ adj. m. (berbec ~), s. m., pl. țurcani; adj. f., s. f. țurcană (oaie ~), pl. țurcane

cearcăn s. n., pl. cearcăne

tarhon s. m.

țurcan¹ adj. m., (berbec) s. m., pl. țurcani; adj. f., (oaie, căciulă) s. f. țurcană, pl. țurcane

cearcăn s. n., pl. cearcăne

tarhon s. m.

țurcan adj. m., (berbec) s. m., pl. țurcani; (oaie, căciulă) f. sg. țurcană, pl. țurcane

cearcăn

cearcăn, -ne.

cearcăn (cearcăne), s. n. – 1. (Înv.) Cerc. – 2. Cerc luminos care uneori înconjoară Soarele sau Luna, halo. – 3. Cerc care înconjoară un obiect. – 4. Cerc vînăt care înconjoară uneori pleoapa înferioară. – 5. Compas de dogar. – Var. țarcăn. Origine incertă. Se consideră reprezentant al lat. circinus „compas”, de la circināre „a rotunji” (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Pușcariu 329; Candrea-Dens., 312; REW 1942; Iordan, Dift., 116; DAR), dar fonetismul nu e clar; cf. it. cercine, fr. cerne, sp. cercén, cercenar, cu sensuri asemănătoare. Rezultatul rom. ar fi trebuit să fie *cércen, și nu se înțelege cum s-a ajuns la un c velar. Explicația lui Pușcariu (ZRPh., LVII, 263; Archiv., CLXIV, 213; Dacor., III, 396; DAR), bazată pe un lat. *circanus, este greșită, căci ridică o problemă de schimbare de accent și face abstracție de an › în (cf. Rosetti, I, 58). Byck-Graur 20 se gîndesc la un sing. analogic, reconstruit pe baza pl. *cercene, în gemene < geamăn; cu toate acestea, prezența lui c pare că ar fi trebuit să împiedice analogia (este greu de crezut, plecîndu-se de la margine, la o formă der. *margă-, oricare ar fi analogia); formele care ridică aceeași problemă, leagăn și mesteacăn, care se invocă în sprijinul acestei opinii, sînt de asemenea incerte, circinus este justă, s-ar cuveni mai curînd să se plece de la *carcinus din gr. ϰαρϰίνος care, pe lîngă „cancer”, înseamnă și „compas”, ca circinus, și provine de la ϰαρϰινόω „a curba”. Contaminarea ambelor cuvinte pare sigură (cf. circinus „herpes”, care trebuie să provină de la sensul cuvîntului gr.); și de la un rezultat rom. *carcen se poate presupune a fi o metateză de la cearcăn. Totuși, este mai probabil să fie vorba de o der. internă în rom., pornindu-se de la cerc sau de la o formă f. dispărută, *cearcă, ca în boc, boacă › boacăn, pe baza unui suf. construit pe baza modelului lui zdravăn, țapăn etc. – Der. cercăni, vb. (a înconjura cu un cerc).

tarhon (-ni), s. m. – Plantă folosită drept condiment (Artemisia dracunculus). Tc. (arab.) tarhun (Șeineanu, II, 349; Lokotsch 2034), din gr. δραϰόντιον, cf. bg., pol. tarhon, mag. tarhonya.

Tărc/a, -an, -ău, -ea v. Tarca 1 – 3, 6 -8.

Tîrc/a, -an, -ă, -ăița, -ănești, -ov, -u v. Tarca 8-12.

Țărc/an, -ar v. Țarc 2, 3.

TARCAN s. v. cocoș-de-munte, cocoș sălbatic.

tarcan s. v. COCOȘ-DE-MUNTE. COCOȘ-SĂLBATIC.

CEARCĂN s. v. curcubeu, halo.

TARHON s. (BOT.; Artemisia dracunculus) (reg.) sagna-calului.

TARHON s. v. chimen, chimion, granat, spilcuță.

cearcăn s. v. CURCUBEU. HALO.

TARHON s. (BOT.; Artemisia dracunculus) (reg.) sagna-calului.

tarhon s. v. CHIMEN. CHIMION. GRANAT. SPILCUȚĂ.

cearcăn, cearcăne, s.f. (înv.) 1. Halo de vapori în jurul Soarelui. 2. Curcubeu. ■ (top.) Cercănel, cătun contopit cu Borșa. – Din *cearcene, pl. lui *cearcen (DEX, MDA).

tarhón, s.m. 1. (reg.) Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze aromate, întrebuințate drept condiment (Artemisia dracunculus). 2. Chimen, chimion (Carum carvi): „Horincuță cu tarhon / Nebunit-ai cap de domn” (Calendar, 1980: 110). (Maram., Trans.). – Din tc. (arab.) tarhun (Scriban, DLRM, MDA).

tarhon, s.m. – 1. (reg.; bot.) Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze aromate, întrebuințate drept condiment (Artemisia dracunculus). 2. Chimen, chimion (Carum carvi): „Horincuță cu tarhon / Nebunit-ai cap de domn” (Calendar, 1980: 110). (Maram., Trans.). – Din tc. (arab.) tarhun (Scriban, DLRM; Șăineanu, cf. DER; DEX, MDA).

tarhon, s.m. – 1. (bot.) Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze aromate, întrebuințate drept condiment (Artemisia dracunculus). 2. Chimen, chimion (Carum carvi): „Horincuță cu tarhon / Nebunit-ai cap de domn” (Calendar 1980: 110). – Din tc. (arab.) tarhun (Șeineanu cf. DER).