TÂNDALĂ, tândală, s. m. și f. Om care nu este bun de nicio treabă, care lucrează fără rost sau care își pierde vremea umblând de colo până colo. – Din tândăli (derivat regresiv).

tăndală smf vz tândală¹

tândală¹ [At: MAIOR, P. 54/25 / V: (reg) tăn~, trân~ / Pl: ~le, ~dăli / E: pvb tăndăli] 1 smf (Pop) Persoană care își pierde vremea (cu nimicuri), umblând încoace și încolo, fară nici un rost. 2 smf (Pop) Om de nimic. 3 smf (Pop; pex) Om prost. 4 sfp (înv) Vorbe goale Si: nimicuri, (pfm) palavre. 5 sfa (Reg) Sărbătoare prăznuită de femei în mijlocul Postului Mare Si: (pop) miezul păresimilor, (reg) tântele.

tândală² sf [At: MARIAN, D. 59 / Pl: -le / E: ns cf tânjală] (Buc) Piesă de lemn care se prinde la un capăt de oiște¹, iar la celălalt de tânjală Si: (reg) tândăloi².

trândală smf vz tândală¹

PĂCALĂ JUDECĂ PE TÎNDALĂ – Un prost pe altul de seama lui.

TÂNDALĂ s. m. sg. Om care nu este bun de nici o treabă, care lucrează fără rost sau care își pierde vremea umblând de colo până colo. – Din tândăli (derivat regresiv).

TÎNDALĂ s. m. Nume dat unui om care nu e bun de nici o treabă, care lucrează fără rost, își pierde vremea. Doară e voinic, nu tîndală. RETEGANUL, P. I 19.

TÂNDALĂ m. pop. Persoană care nu este bună de nimic; om pe care nu te poți bizui. /v. a tândăli

Tăndală m. 1. personaj bufon opus lui Păcală; 2. fig. om de nimica. [V. tândălì].

Tîndálă m., gen. al luĭ (d. tîndălesc). Fam. Om care tîndălește, care nu lucrează nimic serios, care încurcă lumea. Un tip din poznele populare opus luĭ Păcală.

!tândală (persoană care tândălește) (pop.) s. m. și f., g.-d. art. lui tândală; pl. tândală

!tândală (persoană care tândălește) s. m. și f., g.-d. lui tândală; pl. tândală

tândală (om care tândălește) s. m.

Tândală s. pr. m.

tîndală (-le), s. f. – 1. Prostănac, gogoman, nătărău. – 2. Tip din poveștile populare. Probabil de la tînt, tont cu suf. expresiv. -ală (Pascu, Suf., 238; Pascu, Arch. Rom., VII, 563). Legătura cu mag. tandi „tont” (Cihac, II, 531) sau cu germ. tändeln „a zburda” (Pușcariu, Dacor., I, 238; Bogrea, Dacor., IV, 851) nu este evidentă. – Der. tîndăli, vb. (a lenevi, a trîndăvi); tîndălitură, s. f. (puturoșenie). – Cf. tont, trind.

TÎNDALĂ subst. personificarea omului de nimic în lit. populară. 1. Tîndală poreclă, cf. Tandaler în Țiganiada. 2. Tîndăl/escu, Iosif, 1808 (Gorj 389); -ești s. olt. 3. Tîndălecul, I., olt. (Sd VI 490).

tândală s. invar. (peior.) om prost / tâmpit

TÂNDALA s. art. v. miezul păresimilor.

tîndala s. art. v. MIEZUL PĂRESIMILOR.