TÂNDALĂ, tândală, s. m. și f. Om care nu este bun de nicio treabă, care lucrează fără rost sau care își pierde vremea umblând de colo până colo. – Din tândăli (derivat regresiv).

tândală¹ [At: MAIOR, P. 54/25 / V: (reg) tăn~, trân~ / Pl: ~le, ~dăli / E: pvb tăndăli] 1 smf (Pop) Persoană care își pierde vremea (cu nimicuri), umblând încoace și încolo, fară nici un rost. 2 smf (Pop) Om de nimic. 3 smf (Pop; pex) Om prost. 4 sfp (înv) Vorbe goale Si: nimicuri, (pfm) palavre. 5 sfa (Reg) Sărbătoare prăznuită de femei în mijlocul Postului Mare Si: (pop) miezul păresimilor, (reg) tântele.

tândală² sf [At: MARIAN, D. 59 / Pl: -le / E: ns cf tânjală] (Buc) Piesă de lemn care se prinde la un capăt de oiște¹, iar la celălalt de tânjală Si: (reg) tândăloi².

!tândală (persoană care tândălește) (pop.) s. m. și f., g.-d. art. lui tândală; pl. tândală

!tândală (persoană care tândălește) s. m. și f., g.-d. lui tândală; pl. tândală

tîndală (-le), s. f. – 1. Prostănac, gogoman, nătărău. – 2. Tip din poveștile populare. Probabil de la tînt, tont cu suf. expresiv. -ală (Pascu, Suf., 238; Pascu, Arch. Rom., VII, 563). Legătura cu mag. tandi „tont” (Cihac, II, 531) sau cu germ. tändeln „a zburda” (Pușcariu, Dacor., I, 238; Bogrea, Dacor., IV, 851) nu este evidentă. – Der. tîndăli, vb. (a lenevi, a trîndăvi); tîndălitură, s. f. (puturoșenie). – Cf. tont, trind.

tândală s. invar. (peior.) om prost / tâmpit