talam² i vz talang

talam¹ sn [At: HELIADE, O. I, 359 / S și: (înv) tha~ / Pl: ~e / E: it talamo, ngr Θάλαμσς] (Înv) 1 Dormitor (3). 2 Pat (nupțial). 3 (Atm) Ventricul.

TALÂM s. n. v. talim.

TALIM, talimuri, s. n. (Înv.) 1. Plecăciune, reverență. 2. Apucătură, deprindere; gest. [Var.: talâm s. n.] – Din tc. talim.

talanc i vz talang

talang sn, i [At: SCL 1960, 792 / V: (reg) ~am, ~nc, tăl~, tălănc / E: fo] (Rep) 1-2 (Cuvânt care) redă sunetul produs de clopot Si: balang.

talant⁶ sn vz tălam

talâm sn [At: ALECSANDRI, T. 1332 / V: (înv) ~lim, tălim / Pl: ~uri / E: tc talim] (Tcî) 1 Reverență. 2 Compliment¹ (1). 3 Ceremonial (3). 4 Apucătură (8). 5 Dans popular asemănător cu sârba. 6 Melodie după care se execută dansul talâmul (5).

tali sn vz talâm

talim sn vz talâm

tălam s [At: LB / V: (îrg) talant, ~lian / E: ns cf mg talám] (Îrg) 1 (Șîf talant; îe) A-i fi (cuiva) ~ A-i fi rușine. 2 (Îae) A-i fi lehamite de ceva. 3 (Îe) A-i fi (cuiva) ~lian A i se părea ceva ciudat Si: a se mira.

tălang i vz talang

tălănc i vz talang

tălian² s vz tălam

tălim sn vz talâm

TALÂM, talâmuri, s. n. (Înv.) 1. Plecăciune, reverență. 2. Apucătură, deprindere; gest. [Var.: talim s. n.] – Din tc. tālim.

TALIM s. n. v. talâm.

TALIM s. n. v. talîm.

TALÎM, talîmuri, s. n. (Învechit; și în forma talim) 1. Plecăciune, închinăciune, reverență, temenea, compliment. Lipicescu... prezintă ciubucul lui Hîrzobeanu cu talim turcesc. ALECSANDRI, T. 1332. 2. Apucătură, deprindere, manieră; gest. Se oprea grav în fața unui tablou, îl fixa c-o privire scrutătoare... își țuguia buzele, închidea din ochi... După aceea trecea la alt tablou, făcea aceleași talîmuri. La TDRG. – Variantă: talim s. n.

TALAM(O)-, -TALAM elem. „receptacul vegetal, talamus”. (< fr. thalam/o/-, -thalame, cf. lat. thalamus, gr. thalamos)

TALANG interj. (se folosește; de obicei repetat pentru a reda sunetul produs de clopot). /Onomat.

talâm n. închinăciune după moda orientală (v. temenea): făcând turcești talâmuri cât poate un Bulgar AL. [Turc. TALIM, exercițiu militar].

talîm n., pl. urĭ (turc. [d. ar.] talim, învățătură, exercițiŭ militar). Vechĭ. Deprindere, obiceĭ. Formalitate, temenea ceremonioasă.

!talâm (înv.) s. n., pl. talâmuri

talâm v. talim

talim/talâm s. n., pl. talimuri/talâmuri

talâm/talim s. n., pl. talâmuri/talimuri

talim v. talâm

TALAM s. v. ventricul.

talam s. v. VENTRICUL.

TALÂM s. v. apucătură, compliment, comportament, comportare, conduită, deprindere, închinăciune, maniere, mătanie, moravuri, năravuri, obiceiuri, plecăciune, ploconeală, purtare, reverență, temenea.

talîm s. v. APUCĂTURĂ. COMPLIMENT. COMPORTAMENT. COMPORTARE. CONDUITĂ. DEPRINDERE. ÎNCHINĂCIUNE. MANIERE. MĂTANIE. MORAVURI. NĂRAVURI. OBICEIURI. PLECĂCIUNE. PLOCONEALĂ. PURTARE. REVERENȚĂ. TEMENEA.

talim (-muri), s. n. – 1. Ceremonial, plecăciune. – 2. Lingușeală. – Mr. tilime „instrucție”, megl. tălim. Tc. talim „îndeletnicire” (Roesler 603; Șeineanu, II, 346; Lokotsch 2008; Ronzevalle 65), cf. ngr. ταλίμι, bg. talim, sb. talum. Sec. XIX, înv.

talam, talame, s.n. (înv.) 1. cameră (de dormit). 2. pat (nupțial).

talim, talimuri, s.n. (înv.) 1. plăcăciune, reverență. 2. obicei. 3. dans popular.