suficient, ~ă [At: MARIN, F. 477/10 / P: ~ci-ent / V: (îvr) ~iinte / Pl: ~nți, ~e / E: lat sufficiens, -ntis, it suficiente] 1-2 a, av Corespunzător anumitor cerințe, anumitor trebuințe, anumitor norme etc. Si: destul (11), îndestulător, mulțumitor, satisfăcător, (înv) îndestul V îndeajuns, bugăt. 3-4 a, av (Care este) atât cât trebuie Si: destul (4), îndestulător, mulțumitor, satisfăcător, (înv) îndestul Vz: îndeajuns, bugăt. 5 sm Calificativ între „insuficient” și „bine” cu care se apreciază răspunsurile la unele examene, conduita, munca unei persoane etc. 6 (Log; îs) Principiul rațiunii ~e Principiu fundamental al gândirii în virtutea căruia orice enunț trebuie să aibă un temei. 7-8 a, av (D. oameni) Care are o părere foarte bună și nejustificată despre sine. 9-10 a, av (D. oameni) Plin de sine. 11-12 a, av (D. oameni) Care denotă suficiență (3-4).

SUFICIENT, -Ă, suficienți, -te, adj. 1. Atît cît trebuie (pentru a corespunde scopului); de ajuns, destul, îndestulător. Pînă atunci ai vreme suficientă să te aranjezi. REBREANU, R. II 77. ◊ (Adverbial) Nu-și dă seama cît îl iubește ea și de aceea nu-i prețuiește suficient iubirea. REBREANU, R. I 246. ♦ (Substantivat, m.) Calificativ (între «insuficient» și «bine») cu care se apreciază o probă la un examen. 2. (Despre oameni) Care se crede capabil fără să fie; plin de sine, înfumurat, vanitos, îngîmfat. Cuvîntul «poet»... îi făcea rău, auzit din gura omului acestuia, suficient, afectat și pururea încîntat de sine. VLAHUȚĂ, O. A. III 10. – Pronunțat: -ci-ent.

SUFICIENT, -Ă adj. 1. (adesea adv.) Destul, de ajuns. 2. (Despre oameni) Încrezut, prea mulțumit de sine; înfumurat. [Pron. -ci-ent. / cf. it. sufficiente, fr. suffisant, lat. sufficiens].

SUFICIENT, -Ă adj. 1. (și adv.) destul, de ajuns. 2. (despre oameni) încrezut, prea mulțumit de sine; înfumurat. (< lat. sufficiens, it. sufficiente)

SUFICIENT¹ ~tă (~ți, ~te) 1) și adverbial Care satisface cerințele; în cantitatea necesară; destul. 2) (despre persoane) Care manifestă prin atitudine o satisfacție excesivă față de sine; plin de sine; înfumurat; vanitos; arogant. [Sil. -ci-ent] /<lat. sufficiens, ~ntis, it. sufficiente

SUFICIENT² m. Calificativ între „insuficient” și „bine”, cu care se notează uneori probele la examene. /<lat. sufficiens, ~ntis, it. sufficiente

suficient a. 1. îndestulător; 2. fig. arogant, prezumpțios.

*suficiént, -ă adj. (lat. suf-ficiens, -ficiéntis. V. e-, co-e- și de-ficient). Destul: ploaĭe suficientă. Fig. Vanitos, înaintat: om, ton suficient. Adv. A ploŭat suficient.

suficiinte a vz suficient

suficient (desp. -ci-ent) adj. m., pl. suficienți; f. suficientă, pl. suficiente

suficient (-ci-ent) adj. m., pl. suficienți; f. suficientă, pl. suficiente

suficient adj. m. (sil. -ci-ent), pl. suficienți; f. sg. suficientă, pl. suficiente

suficient (i-e)

suficient.

SUFICIENT adj., adv. 1. adj. îndestulător, mulțumitor, satisfăcător. (O cantitate ~.) 2. adj. destul, îndestulător, (reg.) bugăt. (Provizii ~.) 3. adv. v. destul.

SUFICIENT adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos.

suficient adj. v. FUDUL. GRANDOMAN. INFATUAT. ÎNCREZUT. ÎNFUMURAT. ÎNGÎMFAT. MEGALOMAN. MÎNDRU. ORGOLIOS. SEMEȚ. TRUFAȘ. ȚANȚOȘ. VANITOS.

SUFICIENT adj., adv. 1. adj. îndestulător, mulțumitor, satisfăcător. (O cantitate ~.) 2. adj. destul, îndestulător, (reg.) bugăt. (Provizii ~.) 3. adv. destul, îndeajuns, (reg.) bugăt, (înv.) îndestul. (Ai vorbit ~.)

Suficient ≠ insuficient, nesuficient

SUFICIENT, -Ă adj. (cf. it. sufficiente, fr. suffisant, lat. sufficiens): în sintagmele independentă suficientă și principală regentă suficientă (v.).