spahii m. pl. corp de călărași turci, în opozițiune cu ienicerii: turcilor, spahiilor, nu dați vânt săbiilor POP. [Turc. SIPAHI, călăreț].

scafiu sm vz spahiu¹ corectat(ă)

spafeu sm vz spahiu¹

spafiu sm vz spahiu¹

spahie³ sm [At: ȚICHINDEAL, F. 15/20 / V: ~aie, spăh~, spăie / Pl: ~ii / E: ucr spahija] (Ban; Trs) 1 Om bogat Si: (reg) spăiluc (1). 2 Proprietar de pământ Si: (reg) spăiluc (2).

spahie¹ sf [At: RĂDULESCU-CODIN / Pl: ? / E: ns cf parfie] (Mun) 1 Nărav. 2 Manie.

spahis sm vz spahiu¹

spahiu² sm [At: CADE / Pl: ~ii / E: fr spahi] Militar din cavaleria indigenă a fostelor colonii franceze din nordul Africii.

spahiu¹ sm [At: URECHE, L. 123 / V: (îrg) ~afiu, (înv) ~his, ~afeu, (reg) scafiu, (reg) pafir, pafiu, parh~, pasfir, pasfiu / Pl: ~ii / E: tc sipahi] Militar din corpul de cavalerie al armatei Imperiului Otoman din perioada Evului Mediu, care era recrutat din rândurile aristocrației militare, deținătoare de feude.

spaie sm vz spahie³

spăhie sm vz spahie³

spăiie sf vz spahie³

SPAHIE, spahii, s. m. (Regional învechit; și în forma spăie) Mare proprietar de pămînt; moșier, boier. Am auzit că la Măidan ar fi un spăie bogat, cu numele Dolea. La CADE. Săteanu nu se sparie de neameș (spahie). ȚICHINDEAL, F. 15. (Cu pronunțare regională) Domnul, altcum «spăhiă»... neîncetat se uitase la nevasta lui Petru, care îi căzuse la inimă. RETEGANUL, P. II 48. – Variantă: spăie s. m.

SPAHIU, spahii, s. m. (Învechit și arhaizant) 1. Militar din vechea cavalerie turcească. Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah, și spahii Vin de-ntunecă pămîntul, la Rovine, în cîmpii. EMINESCU, O. I 146. Intrase în Moldavia, întovărășit de șepte mii spahii. NEGRUZZI, S. I 137. 2. Militar din cavaleria indigenă a coloniilor franceze din Africa de nord.

SPĂHIE, spăhii, s. f. (Regional) Mare proprietate de pămînt.

SPĂIE s. m. v. spahie.

SPAHIE, spahii, s. m. (Reg.) Mare proprietar de pămînt; moșier, boier. – Sb. spahija.

sara(n)gèle n. pl. 1. od. la Turci, cea mai veche cavalerie turcească (înlocuită mai târziu cu spahii); 2. la Români, corp de călăreți neregulați (românizat în sărăcei): cu catane sarangele care poartă slujbe grele POP. [Turc. SARYDJA, lit. cei galbeni, după culoarea hainelor și a steagului lor].

spafíe, spahíe, V. stahie.

spahíŭ m. (ngr. spahis, d. turc. [d. pers.] sipahi, călăraș posesor de feud; fr. spahi. V. cipaĭ). Călăraș turcesc orĭ arăbesc. Călăraș indigen în serviciu Franciiĭ în nordu Africiĭ.

stáhie (Mold. Munt. est), stáfie (Munt. est) și stafíe (Munt. vest. Olt.) f. (ngr. stihio [d. vgr. stoiheion] element, spirit, stahie; alb. stihi, stihĭó, stahie. V. stihie). Geniŭ (spirit) care, după credința poporuluĭ, locuĭește pin ruine și alte locurĭ fioroase: badea Ion se teme răŭ de stahiĭ! – Și stahíe, spahie și spafie (Munt. vest) și spáfie (Bz.). V. strigoĭ nălucă, schimă.

spahiu s. m., art. spahiul; pl. spahii, art. spahiii (desp. -hi-ii)

spahiu s. m., art. spahiul; pl. spahii, art. spahiii (-hi-ii)

spahiu (soldat otoman, militar din coloniile franceze din Africa) s. m., art. spahiul; pl. spahii, art. spahiii (sil. -hi-ii)

spahie (-ii), s. f. – (Banat) Proprietar, deținător de terenuri. – Var. spăie. Sb. spahija (Candrea).

spahiu (-ii), s. m. – Cavaler turc. Tc. (per.) sipahi (Șeineanu, II, 326), cf. ngr. σπάής, bg., sb. spahija, fr. spahi, cipaye.

SPAHII (< tc.) s.m pl. 1. (În EV. Med., în Imp. Otoman) Membrii unui corp de cavalerie din armata regulată, recrutați din rândurile aristocrației militare. 2. Denumire a unui corp de cavalerie organizat în armata tranceză (1834) pentru a lupta în N Africii.

SPAHIE s. v. latifundiar, mare proprietar, moșier.

spahie s. v. LATIFUNDIAR. MARE PROPRIETAR. MOȘIER.

spahie¹ s.f. (reg.) nărav, obicei rău; manie.