SATURAȚIE s. f. 1. Stare a unui compus chimic care nu mai conține valențe libere și deci nu mai poate adiționa alte elemente în molecula lui; stare a unei soluții în care nu se mai poate dizolva o nouă cantitate din substanța dizolvată; stare a unui mediu gazos în care nu se mai poate evapora o nouă cantitate dintr-un anumit lichid; stare a unui sistem chimic, fizic sau tehnic pentru care o anumită mărime caracteristică a atins valoarea ei maximă. ♦ Loc. adv. Până la saturație = a) până la completarea tuturor valențelor libere; b) fig. la nivelul de la care cineva nu mai poate suporta. 2. Stare de intensitate maximă a unui fenomen, satisfacere maximă a cuiva; p. ext. plictiseală, oboseală, dezgust care decurge dintr-o astfel de stare. – Din fr. saturation, lat. saturatio, -onis.

saturat, ~ă a [At: PONI, CH. 146, cf 164 / Pl: ~ați, ~e / E: satura] 1 (D. sisteme fizico-chimice sau tehnice) Care a fost adus ori se află în stare de saturație (1). 2 (D. sisteme fizico-chimice sau tehnice) Care se află într-o asemenea stare încât nu poate forma compuși de adiție. 3 Care se află în stare de saturație (3).

saturație sf [At: MARIN, F. 490/23 / V: (înv) ~iune / E: fr saturation, lat saturatio, -onis] 1 Stare a unui sistem fizico-chimic sau tehnic în care, prin variația unui anumit parametru, unele mărimi care caracterizează sistemul au atins valoarea maximă (sau sunt foarte aproape de acesta). 2 (Îs) ~ magnetică Stare a unui corp feromagnetic aflat într-un câmp magnetic foarte puternic și care, prin sporirea în continuare a intensității acestui câmp, nu mai poate realiza nici o sporire a inducției magnetice. 3 Stare de plinătate, de intensitate maximă a ceva sau a cuiva, satisfacere deplină a ceva sau a cuiva. 4 Stare de suprasaturație. 5 (Pex) Plictiseală, oboseală, dezgust, silă care decurge dintr-o stare de saturație (4) Si: sațietate (3).

saturațiune sf vz saturație

SATURAȚIE s. f. 1. Stare a unui compus chimic care nu mai conține valențe libere și deci nu mai poate adiționa alte elemente în molecula lui; stare a unei soluții în care nu se mai poate dizolva o nouă cantitate din substanța dizolvată; stare a unui mediu gazos în care nu se mai poate evapora o nouă cantitate dintr-un anumit lichid; stare a unui sistem chimic, fizic sau tehnic pentru care o anumită mărime caracteristică a atins valoarea ei maximă. ◊ Loc. adv. Până la saturație = a) până la completarea tuturor valențelor libere; b) fig. la nivelul de la care cineva nu mai poate suporta. 2. Stare de intensitate maximă a unui fenomen, satisfacere maximă a cuiva; p. ext. plictiseală, oboseală, dezgust care decurge dintr-o astfel de stare. – Din fr. saturation, lat. saturatio, -onis.

SATURAT, -Ă, saturați, -te, adj. Care nu mai are valențe libere și deci nu mai poate forma compuși de adiție, care este adus în stare de saturație. În lumina difuză, înecată în aerul saturat de vapori de apă, conturul formelor se ștergea, ca într-o vagă pictură. BART, S. M. 95.

SATURAȚIE s. f. Stare a unui compus chimic, care nu mai conține valențe libere și deci nu mai poate adiționa alte elemente în molecula lui. ♦ Starea unei soluții în care nu se mai poate dizolva o nouă cantitate din substanța dizolvată. ◊ Loc. adv. Pînă la saturație = a) (Chim.) pînă la completarea tuturor valențelor libere; b) fig. atît cît poate suporta cineva. ♦ Stare a unui mediu gazos în care nu se mai poate evapora o nouă cantitate dintr-un anumit lichid. ♦ Fig. Dezgust, plictiseală, lehamite.

SATURAT, -Ă adj. (Despre un sistem fizico-chimic) Care nu mai are valențe libere; adus în stare de saturație. [Cf. fr. saturé].

SATURAȚIE s.f. Stare a unui sistem fizic sau chimic pentru care anumite mărimi au atins valoarea maximă; (spec.) stare a unei soluții care conține cea mai mare cantitate posibilă dintr-un corp dizolvat în ea. ♦ Stare a unui compus care nu mai conține valențe libere. ♦ (Fig.) Îmbuibare, dezgust, plictiseală. [Gen. -iei, var. saturațiune s.f. / cf. fr. saturation, lat. saturatio].

SATURAȚIUNE s.f. v. saturație.

SATURAT, -Ă adj. (despre compuși chimici) care nu mai are valențe libere; care se află în stare de saturație. ♦ vapori ~ți = vapori având densitate maximă pentru presiunea și temperatura la care se află; soluție ~ă = soluție cu o concentrație maximă pentru presiunea și temperatura la care se află. (< fr. saturé)

SATURAȚIE s. f. 1. stare a unui sistem fizico-chimic sau tehnic pentru care anumite mărimi au atins valoarea maximă; stare a unei soluții care conține cea mai mare cantitate posibilă dintr-un corp dizolvat în ea. ◊ stare a unui compus care nu mai conține valențe libere. 2. (fig.) satisfacere maximă a cuiva; (p. ext.) îmbuibare; sațietate (2). ♦ până la ~ = atât cât poate suporta cineva. (< fr. saturation, lat. saturatio)

SATURAȚIE f. 1) Stare a unei soluții în care nu se mai poate dizolva o cantitate din aceeași substanță. 2) Stare de intensitate maximă a unui fenomen sau de satisfacție maximă. 3) Dezgust provocat de o asemenea stare. [G.-D. saturației; Sil. -ți-e] /<fr. saturation, lat. saturatio, ~onis

saturat a. se zice în chimie de lichidul în care s’a pus tot ce poate dizolva o substanță.

saturați(un)e f. starea lichidului saturat.

* saturațiúne f. (lat. saturatio, -ónis). Chim. Acțiunea de a satura. Starea de a fi saturat: gradu de saturațiune variază cu temperatura. Fig. Dezgust, saturare deplină: a ajunge la saturațiunea gloriiĭ. – Și -áție și -áre.

saturație (desp. -ți-e) s. f., art. saturația (desp. -ți-a), g.-d. saturații, art. saturației

saturație (-ți-e) s. f., art. saturația (-ți-a), g.-d. saturații, art. saturației

saturat adj. m., pl. saturați; f. sg. saturată, pl. saturate

saturație s. f. (sil. -ți-e), art. saturația (sil. -ți-a), g.-d. saturații, art. saturației

saturație

SATURAT adj. (rar) sătul. (Pământ ~ de ploi.)

SATURAȚIE s. saturare. (Stare de ~ a unei soluții.)

SATURAT adj. (rar) sătul. (Pămînt ~ de ploi.)

SATURAȚIE s. saturare. (Stare de ~ a unei soluții.)

SATURAȚIE. Subst. Saturație, saturare; săturare (rar), saț (pop.), sațietate; suprasaturație; suprasaturare. Îmbuibare, ghiftuire (fam. și peior.), îndopare (fam.) îndopat (fam.). Îndestulare, belșug, abundență, bogăție, opulență (livr.). berechet (reg.). Prisos, prisosire, prisosință, prisoseală (pop.), plus, surplus, excedent; superfluitate (rar), redundanță. Supra- (supraabundență; supraaglomerare; supraalimentare; supraîncărcare; suprapopulare etc.). Adj. Saturat, saturant (impr.), săturat, sătul, sațiat (rar); suprasaturat, îmbuibat, ghiftuit (fam. și peior.), îndopat (fam.). Îndestulător, îndestul (înv.), îmbelșugat, abundent, bogat, opulent (livr.). De prisos, prisositor (înv.), excedentar; excesiv, peste măsură, în plus; superfluu, redundant. Supra- (supraabundent; supraaglomerat; supraîncălzit; suprapopulat etc.). Vb. A fi sătul, a fi sătul peste măsură, a se suprasatura, a fi sătul țifoaie, a omorî păduchele (puricele) pe burtă; a se sătura, a se îmbuiba, a se ghiftui (fam. și peior.), a se îndopa (fam.). A fi din belșug, a abunda; a prisosi, a fi de prisos, a exceda (livr.). A satura, a sătura, a suprasatura; a îndestula, a(-i) ține cuiva (de) saț, a îmbuiba, a ghiftui (fam. și peior.), a îndopa (fam.). Supra- (a supraalimenta; a supraîncălzii a supraîncărca etc.). Adv. Din abundență, din belșug, din plin, peste măsură, cu vîrf și îndesat, pînă în gît; cu prisos, cu prisosință, în plus. V. acumulare, bogăție, exagerare, voracitate.

Saturat ≠ nesaturat