SATIR, satiri, s. m. Divinitate rustică din mitologia greacă, reprezentată printr-o ființă cu corp omenesc acoperită cu păr, cu coarne și picioare de țap (sau de cal), care personifica instinctele brutale. ♦ Epitet dat unui om cinic și desfrânat. [Acc. și: satir] – Din fr. satyre, lat. Satyrus.

SATIRĂ, satire, s. f. Scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale societății, cu intenții moralizatoare; p. gener. scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, vehement. ♦ Categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violență și caricatural pe cineva sau ceva. [Acc. și: satiră] – Din fr. satire, lat. satira.

sateră sf vz satiră

satir sm [At: I. C., POEZII, 41 / A și: satir / Pl: ~i / E: ngr σάτυρος, lat satyrus, fr satyre, ger Satyr] 1 Divinități minore, rustice, din mitologia greacă, reprezentate prin ființe cu corp omenesc acoperit cu păr, cu urechi ascuțite, cu coarne, coadă și picioare de țap (sau de cal), care personificau instinctele brutale. 2 Reprezentare plastică a unui satir (1). 3 Epitet dat unui om desfrânat, senzual, brutal în relațiile sexuale.

satiră sf [At: I.C. POEZII, 2 / V: (înv) ~teră / A și: satiră / Pl: ~re / E: ngr σατύρα, lat satira, fr satire] 1 Scriere în versuri sau în proză, operă cinematografică etc. în care sunt aspru criticate și ridiculizate, de obicei cu intenții moralizatoare, viciile oamenilor sau diverse aspecte negative ale societății. 2 (Prc) Conținut al unei satire (1). 3 (Pex) Satirizare (2). 4 Categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violență și caricatural pe cineva sau ceva, scoțând pe primul plan aspectele negative. 5 Specie literară reprezentată de satiră (1). 6 Piesă de teatru, la grecii antici și la romani, în care se criticau moravurile și ale cărei personaje principale reprezentau niște satiri (1).

SATIR, satiri, s. m. Fiecare dintre divinitățile rustice din mitologia greacă, reprezentată printr-o ființă cu corp omenesc acoperită cu păr, cu coarne și picioare de țap (sau de cal), care personifica instinctele brutale. ♦ Epitet dat unui om cinic și desfrânat. [Acc. și: satir] – Din fr. satyre, lat. Satyrus.

SATIRĂ, satire, s. f. Scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale societății, cu intenții moralizatoare; p. gener. scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, mușcător. ♦ Categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violență și caricatural pe cineva sau ceva. [Acc. și: satiră] – Din fr. satire, lat. satira.

SATIR, satiri, s. m. 1. Personaj din mitologia greco-romană, imaginat ca un monstru, cu corpul păros, cu coarne și cu picioare de țap. V. faun. Satirul... cornat și bărbos, duce o torță aprinsă în mîna stîngă. BOLLIAC, O. 268. 2. Om desfrînat, libidinos.

SATIRĂ, satire, s. f. Compoziție literară, mai ales în versuri, în care sînt biciuite defectele morale ale oamenilor sau aspectele negative ale societății; p. ext. orice scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, mușcător. [Coribut] citea pentru a nu știu cîtea oară arzătoarele satire ale lui Decimus Iulius Iuvenalis. SADOVEANU, O. VII 97. Alexandrescu înveselea auditoriul cu cîte-o elegie, o satiră sau o fabulă. GHICA, S. A. 126. Spune-mi cum poci de rimă, de muz-a mă desface, Și eu, drept recompensă, o satiră ți-oi face. ALEXANDRESCU, M. 258. ♦ Genul satiric. Dintre genurile literare, satira, prin procedeele artistice specifice, poate și trebuie să joace un rol important în nimicirea vechiului, în înlăturarea a tot ceea ce e putred, cangrenat în viața socială. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 367, 4/5. – Accentuat și: satiră.

SATIR s.m. (Mit.) Divinitate a pădurilor imaginată cu o față bestială, cu corpul păros, cu picioare și coarne de țap. ♦ (Fig.) Om desfrînat, libidinos; cinic. [Acc. și satir. / < fr. satyre, lat. satyrus, gr. satyros].

SATIRĂ s.f. 1. (La greci și la romani) Poemă dramatică și didactică în care se biciuiau moravurile și ale cărei personaje reprezentau satiri. 2. Poezie lirică în care sunt ridiculizate și biciuite anumite defecte, moravuri rele etc. din societate; (p. ext.) scriere, cuvîntare etc. cu caracter biciuitor, mușcător. ♦ Genul satiric. [Acc. și satiră. / < lat. satira, fr. satire].

SATIR s. m. 1. (mit.) divinitate secundară, imaginată ca un monstru cu corpul păros, cu picioare și coarne de țap. ♦ reprezentare plastică a unei asemenea divinități. 2. (fig.) om desfrânat, libidinos. (< fr. satyre, lat. satyrus, gr. satyros)

SATIRĂ / SATIRĂ s. f. 1. (la greci și la romani) poem dramatic și didactic în care se biciuiau moravurile și ale cărei personaje reprezentau satiri. 2. poezie lirică în care sunt ridiculizate și biciuite anumite defecte, moravuri etc. din societate. ♦ scriere, cuvântare etc. cu caracter de critică biciuitoare. (< fr. satire, lat. satira)

SATIR ~i m. 1) (în mitologia greacă) Personaj imaginar, prezentat ca un monstru păros, cu coarne mici, urechi mari și ascuțite și cu picioare de cal sau de țap, personificând brutalitatea. 2) fig. Persoană cinică și desfrânată. /<lat. Satyrus, ngr. sátyros, fr. satyre, germ. Satyr

SATIRĂ ~e f. 1) Specie a poeziei lirice în care sunt atacate moravurile sociale și cusururile omenești. 2) Creație literară care are un asemenea caracter. 3) Categorie estetică care ridiculizează în mod violent și caricatural moravurile sociale și cusururile omenești. 4) fig. Critică persiflantă. [G.-D. satirei; Acc. și satiră] /<ngr. satyra, lat. satira, fr. satire

Menipee (Satira) f. celebru pamflet politic francez, în versuri și în proză, compus în 1593 contra Ligei.

satir m. 1. Mit. semi-zeu care locuia în păduri și avea copite și cornițe de țap; 2. fam. om foarte desfrânat.

satiră f. 1. poemă în care se critică și se ridiculizează viții sau apucături ciudate: Satire de Eminescu; 2. orice scriere sau discurs mușcător; 3. specie de dramă greacă în care satirii erau personajele de căpetenie. [Primitiv, latinește, ghiveciu de bucate, apoi amestecătură de proză și versuri, și însfârșit critica persoanelor și a lucrurilor].

* sátir m. (vgr. sátyros, lat. sátyrus). Mit. Un semizeŭ care locuia în pădurĭ, avea copite și coarne de țap și mergea în ceata luĭ Bacu. Fig. Om foarte libidinos. – Fals satír (fr. satyre).

* sátiră f., pl. e (lat. sátira, infl. de vgr. sátyros, sátir și satiră, în locu formeĭ maĭ vechĭ sátura, „plină” subînț. lanx, farfurie, adică „farfurie plină” de tot felu de fructe, care se oferea Cereriĭ, apoĭ „farsă”. Sátura e fem. d. sátur, dim. satúllus, sătul. Cp. cu farsă, ghivecĭ, potpourri). Poemă saŭ și pĭesă în proză în care se critică și se ridiculizează vițiile: Sátirele luĭ Juvenal, Boileau, Eminescu. Genu satiric. – Fals satíră (fr. satire). V. menipeŭ.

satir (ființă mitică; reprezentare plastică; om cinic, desfrânat) s. m., pl. satiri

!satiră s. f., g.-d. art. satirei; pl. satire

satir s. m., pl. satiri

!satiră/satiră s. f., g.-d. art. satirei/satirei; pl. satire/satire

satir s. m., pl. satiri

satiră/satiră s. f., g.-d. art. satirei/satirei; pl. satire/satire

satir

satiră

satir.

satiră, -re.

SATIRĂ s. v. satirizare.

SATIRĂ s. ridiculizare, satirizare, (fig.) biciuire. (~ moravurilor din trecut.)

SATIRĂ (< fr. satire ; lat. satura) Specie a poeziei lirice în care sînt ridiculizate moravuri, caractere, aspecte negative, individuale sau sociale. La vechii greci și romani, satira avea un caracter dramatic și didactic, un fel de farsă încare eraubiciuitemoravurile. Adeseori, personajele erau satirii. Mai puțin cultivată de poeții greci, ea cunoaște o mare dezvoltare în poezia latină, ilustrată de Horațiu, iarmai tîrziuîn lirica modernă. Satira îșigăseșteexplicația în antiteza dintre corupția societății și idealurile de viață ale poetului, în ideea de ridiculizare. Ea poate fi: directă, atunci cînd poetul vizează direct moravurile, caracterele etc. (Scrisorile lui M. Eminescu), indirectă, cînd scriitorul, ironizîndu-se pe sine, ridiculizează în fond moravurile societății înseși (Satiră. Duhului meu de Gr. Alexandrescu); personală, cînd obiectul satirei este o persoană (Cîntecul ursului de I.H. Rădulescu); generală sau colectivă, cînd ironizează o categorie socială (Scrisoarea I de M. Eminescu). După natura defectelor ridiculizate,unii clasifică satira în socială, morală, politică și literară. Termenul satiră este folosit dealtfel pentru orice fel de scriere cu caracter critic, ironic. După gradul de intensitate al ironiei, satirele se grupează în amabile caracteristice prin ironia fină și mai puțin usturătoare (O profesiune de credință, Satiră. Duhului meu a lui Gr. Alexandrescu) și vehemente, cînd batjocura este extrem de puternică, mergînd pînă la violența de limbaj a pamfletului (ex. Scrisoarea III de M. Eminescu). Ex. Vezi domnișoru-cela care toate le știe, Căruia vorbă, duhul îi stă în pălărie, În chipul de-a o scoate cu grații prefăcute? Hainele după dînsul sînt la Paris cusute: Singur ne-ncredințează. Lorneta atîrnată Este și mai streină, de-o formă minunată; Vrea s-o cumpere Prințul, dar ca un om cuminte, Dumnealui o tocmise ceva mai înainte. Cînd le-a spus astea toate, o ia la ochi, privește. Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbește: I-o dă în nas, se pleacă și în sfîrșit o lasă, Zicîndu-i: „Ce lornetă! te-arată mai frumoasă!” Fieșicine cunoaște ce cap tînărul are; Dar, pentru că dă bine din mîini și din picioare Și trîntește la vorbe fără să se gîndească, Am văzut multă lume cu duh să-l socotească. Iată de ce talente avem noi trebuință! (GR. ALEXANDRESCU, Satiră, Duhului meu)

satiri s. m. pl. Divinități minore (genii) din mitologia greacă, legate de cultul lui Dionysos, numiți și sileni, iar în mitologia romană fauni. Erau reprezentați fie cu coarne, copite și coadă de țap (în rest având înfățișare omenească), fie jumătate oameni și jumătate (partea de jos a trupului) cai. Erau considerați aroganți, certăreți, bătăuși și bețivi. – Din fr. satyre, lat. Satyrus.

SÁTIRĂ (< fr., lat.) 1. Categorie estetică aparținând sferei comicului, care ridiculizează violent obiectivul vizat, subliniindu-i caricatural laturile negative. S. poate folosi, în funcție de fenomenul satirizat, deopotrivă tonalității comice sau grave și procedee diverse, de la ironie până la invectivă. 2. Specie a poeziei lirice cultivată încă din Antic., care ridiculizează cu intenții moralizatoare aspecte negative ale vieții individuale sau sociale. Au scris s. Horațiu, Marțial, Boileau, Hugo, Byron, iar în literatura română Gr. Alexandrescu, M. Eminescu, Al. Macedonski ș.a. ♦ Orice scriere cu caracter de critică batjocoritoare, vehementă.

Difficile est satiram non scribere (lat. „E greu să nu scrii satire”) – spune luvenal în Satira I (30). El imaginează un dialog cu cineva care-l întreabă de ce și-a ales o carieră ilustrată de „marele satiric” (adică de Lucilius)? Și luvenal îi răspunde: „Cum oare să-mi sting mînia... cînd văd mulțimea-n lături dată de ceata celui ce răpise unui orfan averea toată”... sau cînd mai vezi... (și aici înșiră o serie întreagă de lucruri reveltătoare care se petreceau la Roma), atunci, conchide el: „o, atunci e greu să nu scrii satire”! LIT.