ROMANTISM, (2) romantisme, s. n. 1. Mișcare artistică și literară apărută la sfârșitul sec. XVIII în Anglia și la începutul sec. XIX în Franța, ca o reacție împotriva clasicismului și regulilor lui formale, care a preluat tradițiile naționale și populare, promovând cultul naturii, lirismul, fantezia și libertatea de expresie. ◊ Ansamblu de aspecte care caracterizează curentul romantic; înclinare spre lirism, spre individualism, spre visare, spre melancolie. 2. (Mai ales la pl.) Atitudine, comportament dominat de sensibilitate, de imaginație care nu mai trece de rațiune. – Din fr. romantisme.

romantism sn [At: GTN (1836), 49 bis¹/27 / Pl: (rar) ~e / E: fr romantisme] 1 Mișcare artistică și literară apărută la începutul sec. XIX, în strânsă legătură cu afirmarea geniului național, caracterizată prin suprimarea regulilor formale, prin introducerea notelor de lirism, de sensibilitate și imaginație, prin înfățișarea figurilor ieșite din comun, prin tendința evaziunii în exotism, în vis, în trecut. 2 Atitudine estetică fundamentală având caracteristicile romantismului (1) Si: (rar) romanticism. 3 Ansamblu de aspecte care caracterizează mișcarea romantică (5). 4 Înclinare spre lirism, spre visare, spre melancolie Si: romanțiozitate, (nob) romanticitate.

ROMANTISM s. n. Mișcare artistică și literară apărută la începutul sec. XIX ca o reacție împotriva clasicismului și regulilor lui formale, care a preluat tradițiile naționale și populare, promovând cultul naturii, lirismul, fantezia și libertatea de expresie. ◊ Ansamblu de aspecte care caracterizează curentul romantic; înclinare spre lirism, spre individualism, spre visare, spre melancolie. ♦ Romantism economic = curent utopic apărut în economia politică, în secolul trecut. – Din fr. romantisme.

ROMANTISM s. n. Școală literară și artistică, apărută ca o reacțiune împotriva clasicismului strîmt și rigid, caracterizată prin abolirea regulilor formale, prin introducerea notelor de lirism, sensibilitate și imaginație și prin zugrăvirea figurilor excepționale (ajungînd uneori la un individualism excesiv, la ruperea de realitate și de actualitate). ♦ Ansamblu de aspecte care caracterizează curentul romantic; înclinare spre lirism, spre individualism, spre visare, spre melancolie. Ceva ca viața de vis din piesele de teatru, pline de romantism și de parfum exotic. VORNIC, P. 172. Simți nevoie să se împotrivească romantismului pe care el îl socotea fără noimă. SADOVEANU, P. M. 298.

ROMANTISM s.n. 1. Mișcare literară și artistică, apărută în Europa la sfîrșitul sec. XVIII și începutul sec. XIX ca o reacție împotriva clasicismului, caracterizată prin suprimarea regulilor formale, prin introducerea notelor de lirism, de sensibilitate și de imaginație și prin zugrăvirea figurilor excepționale. ♦ Ansamblu de aspecte proprii curentului romantic; înclinare spre visare, spre melancolie; romanțiozitate. 2. Romantism filozofic = denumire dată teoriilor care pun accent pe intuiție ca metodă de cunoaștere, pe libertatea și spontaneitatea de gîndire și de faptă, precum și pe pasiuni și interese în morală, ca o reacție contra filozofiei clasice, raționale. [< fr. romantisme].

ROMANTISM s. n. 1. mișcare literară și artistică, apărută în Europa la sfârșitul sec. XVIII și începutul sec. XIX, ca o reacție împotriva clasicismului, prin suprimarea regulilor formale, prin introducerea notelor de lirism, de sensibilitate și imaginație și prin zugrăvirea de eroi excepționali. 2. ansamblu de aspecte proprii curentului romantic; înclinare spre lirism, spre visare, spre melancolie. 3. perioadă în istoria muzicii caracterizată prin ruperea echilibrului formelor clasice în favoarea libertății și fanteziei, prin intensitatea și spontaneitatea expresiei. 4. (fil.) denumire dată teoriilor care pun accent pe intuiție ca metodă de cunoaștere, pe libertatea și spontaneitatea de gândire și de faptă, precum și pe pasiuni și interese în morală, ca o reacție contra filozofiei clasice, raționale. (< fr. romantisme) corectat(ă)

ROMANTISM ~e n. 1) (în arta și literatura sec. XIX) Curent apărut ca reacție împotriva clasicismului, care susținea cultul pentru trecutul istoric, folclor etc., dând frâu liber imaginației. 2) Atitudine romantică; comportament romantic. /<fr. romantisme

romantism n. sistema școalei romantice în literatură și în artă: tendența către miraculos, extravagant, fantastic, propriu naturei mistice a evului-mediu creștin și contrar formelor antichității păgâne ca și pozitivismului epocei moderne.

*romanticízm și -tízm n. (d. romantic; it. sp. -cismo, fr. romantisme). Școala scriitorilor romanticĭ, adică a acelora care aŭ părăsit regulele de stil și compozițiune stabilite de scriitoriĭ greco-latinĭ. – În Francia romanticizmu avu ca principal precursor pe J. J. Rousseau, dar mariĭ luĭ inițiatorĭ aŭ fost Chateaubriand și doamna de Staël. Această școală puse în onoare religiunea creștinească, evu mediŭ, antichitățile indigene și știința literaturilor străine. El e caracterizat maĭ ales pin renașterea lirizmuluĭ, pin predominanța sensibilitățiĭ și imaginațiuniĭ asupra rațiuniĭ, pin individualizm. El e reprezentat de Lamartine, A. de Vigny, V. Hugo, A. de Musset în poezie; de A. Dumas tatăl, V. Hugo, A. de Vigny în teatru; G. Sand, A. Dumas tatăl, Balzac în romanț; de Michelet și A. Thierry în istorie; de Sainte-Beuve în critică. Paralel cu romanticizmu literar, romanticizmu artistic fu o reacțiune contra arteĭ antice și clasice a școaleĭ luĭ David, reacțiune condusă de pictoriĭ Gros, Géricault, Delacroix, Deveria, sculptoru David d’Angers ș. a. V. clasicizm, naturalizm, realizm.

romantism s. n., pl. romantisme

romantism s. n., (atitudini) pl. romantisme

romantism s. n., (atitudini) pl. romantisme

romantism.

ROMANTISM s. 1. (rar) romanticism. (~ literar.) 2. (peior.) romanțiozitate. (~ul unui tânăr visător.)

ROMANTISM s. 1. (rar) romanticism. (~ literar.) 2. (peior.) romanțiozitate. (~ unui tînăr visător.)

romantism, termen care desemnează, ca și clasicismul*, o noțiune estetică și o epocă istorică în evoluția muzicii (artelor, literaturii). 1. Ca noțiune estetică muzicală, r. derivă din curentul omonim ivit în literatură, prefigurat de Victor Hugo în prefața la Cromwell (1827). Dacă în literatură r. presupune răsturnarea formelor clasice, „muzicalitatea” textului, plasticizarea sa, în muzica r. se indreaptă spre poetizare, literaturizarea materialului muzical, păstrând totuși eșafodajul formelor deja definite ale clasicismului. R. introduce în muzică trăirea umană, frământarea sentimentelor contradictorii și mai ales predispoziția pentru liric, fantastic, melancolic, pasional, zugrăvite cu o mare libertate de expresie. În ce privește forma*, r. nu inventează noi structuri ci le exacerbează pe cele existente, făcând ca materialul sonor să urmeze dramaturgia sentimentelor, a literaturii, care va forma „programul” multora din lucrările muzicale ale r. Astfel, dintru început, r. „nu se definește ca un stil ci ca o atitudine spirituală, ca o stare de spirit” (W.G. Berger). R. apare ca o reacție subiectivă față de obiectivismul clasic. Individualizarea este consecința acestui subiectivism, care determină stiluri foarte diferite de la compozitor la compozitor, în funcție de trăirile pe care le exteriorizează artistic (muzical) fiecare creator. Trăirea sentimentului romantic este dominanta caracteristicilor ce definesc r. Prin această înclinare spre sentimental, liric, r. poate apărea în muzica oricărei epoci creatoare din istoria muzicii. Și tot prin liric (componentă intrinsecă a muzicii), r. se relevă ca un dat al substanței muzicale, indisolubil legat de aceasta. 2. Ca noțiune ce delimitează o epocă istorică, r. se plasează în istoria muzicii cu aproximație între anii 1830-1916. Elementele romantice apăruseră deja în lucrările lui L. van Beethoven, legătura și continuitatea clasicismului cu r. fiind prin acestea incontestabil. Cel care făcea exegeza lucrărilor lui Beethoven la începutul sec. 19, punând bazele terminologiei romantice în sfera muzicii era E.T.A. Hoffmann. El demonstra atât caracterul romantic al muzicii beethoveniene cât și caracterul romantic al muzicii în sine, al limbajului muzical. Pentru descrierea perioadei r. nu se poate urma alt drum decât acela al prezentării fiecărui compozitor care a îmbogățit paleta coloristică a sentimentului r. cu propria sa viață și creație. Franz Schubert (1797-1828) este poetul muzical al liedului*, gen pe care l-a cultivat cu precădere, gen prin excelență romantic. Legătura muzicii cu poezia, cu poeții romantici, se concretizează în aceste cântece (profunde, vesele sau grave, specifice poporului germ.), în care nuanțele sentimentelor și impresiilor sunt cizelate cu arta bijutierului. Schubert a scris lieduri pe versuri de Goethe, Schiller, Rückert, Heine, Uhland etc. Un alt compozitor care reprezintă r., și prin creația muzicală și prin cea muzicologică, este Robert Schumann (1810-1856). Caracterul său exaltat, viața dureroasă, dragostea pentru poezie, îl plasează în punctul cel mai adânc al r. Schumann a creat un un mod particular de expresie pianistică, lucrările sale capricioase, strălucitoare, amețitoare, sunt surprinzătoare în contrastele pe care le exprimă. Tot în domeniul lucrărilor pentru pian, Fréderic Chopin (1810-1849) introduce o ornamentație* abundentă, pasaje ample, mari acorduri* arpegiate*, o melodicitate și o fantezie improvizatorică* deosebită, ce subliniază spiritul r., melancolia, sensibilitatea și chiar grandoarea și forța ritmică a lucrărilor sale (Nocturne, Fantezii, Valsuri, Studii, Poloneze etc.). Muzica simf. se impregnează tot mai mult de spiritul r. în creația lui Hector Berlioz (1803-1869), Simfonia fantastică fiind un exemplu concludent al exacerbării formelor și al muzicii programatice*, care își înscrie actul de naștere cu această simf. R. lui Berlioz se plasează pe alte coordonate de forță, de idei revoluționare, de dorința de a epata. Caracterul său pasionat, debordant se relevă în grandoarea lucrărilor sale (Requiem, Harold în Italia, Romeo și Julieta, Damnațiunea lui Faust ș.a.) și în amplele desfășurări simf. cu orch. imense, efecte timbrale și contraste violente (orch. duble, coruri mari, soliști, chiar fanfare). Franz Listz (1811-1886) aduce r. poemelor* sale simf. programatice de un pronunțat dramatism (Preludiile, Faust, Dante) și tot el este primul care introduce în muzica pentru pian „programatismul” poemelor simf., prin resursele sale tehnice incomensurabile. Manifestat în miniatură vocală și instr., în simf. și poem* simf., r. avea să-și spună cuvântul și în genul operei*. În timp ce, în Franța, Meyerbeer (1791-1895) cucerea aplauzele publicului cu un melanj de operă germ., fr. și it. (Robert diavolul, Hughenoții, Africana etc.), iar în Italia, G. Verdi ridica bel-canto*-ulla nivele neatinse, prin căldura și frumusețea melodiilor (ariilor) sale, Richard Wagner (1813-1883) se străduia să realizeze spectacolul total, opera sinteză a tuturor artelor (v. sincretism), drama muzicală simbolică, filosofică, metafizică, revelatoare a marilor idei (Vasul fantomă, Tannhäuser, Tristan și Isolda, Maeștrii cântăreți, tetralogia Inelul Nibelungului, Parsifal), realizând totodată și conceptul melodiei infinite. Spre sfârșitul sec. 19 r. aduce ideea în desfășurarea evenimentelor muzicale, un nou sentiment al timpului (III) în dinamica sonoră (Listz, Wagner, Brahms). Principiul ciclic* se face simțit în construcția simf. (Brahms, C. Franck). Conceptul tonal specific clasicismului și r. începe să se dezvolte în substanța cromatismelor* (Wagner). Prima parte a sec. 20 delimitează clar începutul unei concepții muzicale noi: impresionismul, „noua obiectivitate și noua modernitate” (W.G. Berger). În afara personalităților evocate mai sus, se pot înscrie în orbita r. și alte nume care au făcut parte din epocă: Carl Maria von Weber (1786-1826), F. Mendelssohn-Bartholdy (1809-1847), Hans von Bülow (1830-1894), G. Donizetti (1797-1848), V. Bellini (1802-1835), D. Fr. E. Auber (1782-1871), F. David (1810-1876), J. Offenbach (1819-1880), Ch. Gounod (1818-1890), Ed. Lalo (1830-1892), L. Delibes (1836-1891), G. Bizet (1838-1875), Em. Chabrier (1841-1894), Niels Gade (1817-1890), Ed. Grieg (1843-1904). Tot gândirii r. îi aparține interesul pe care compozitorii încep să-l manifeste față de folclor*, decurgând logic din mișcarea revoluționară de eliberare și emancipare națională a unor state mici europ. O dată cu dezideratele politice și sociale aparținând revoluțiilor naționale ale sec. 19, încep să se contureze și coordonatele culturilor naționale, determinând apariția școlilor muzicale naționale: rusă, cehă, ungară, norvegiană, spaniolă, românească etc.

Romantism (< fr. romantisme) Mișcare artistică și literară cu multiple accepții dezvoltată în primele decenii ale secolului al XlX-lea, în Europa (Franța, Anglia, Germania), extinsă și în alte continente, și care s-a manifestat și în muzică, pictură, precum și în istorie, filozofie, lingvistică, estetică etc. Romantismul, datorilă diversității faptelor de artă comportînd sensuri dealtfel diferite, s-a afirmat ca o reacție față de clasicism, prin negarea legilor rigide ale acestuia, legi care diriguiau creația scriitorilor. În locul legilor fixe de creație, romantismul proclamă principiul revoluționar al libertății de creație, urmărind emanciparea limbii și eliberarea poeziei. Caracteristice acestui curent literar sînt: aspirația spre originalitatea și libertatea formelor; expansiunea eului individual, a subiectivismului, de unde rezuită primatul sentimentului, al pasiunii, al fanteziei, care au dat un deosebit impuls poeziei lirice; evadarea în ținuturi exotice și refugiul în trecutul istoric; aprecierea valorilor specific naționale și îndeosebi a folclorului; folosirea antitezei în poezie și în construirea personajelor; lărgirea și îmbogățirea limbii literare, prin includerea limbii populare, a provincialismelor și arhaismelor. Promovînd poezia lirică, îndeosebi, dar și dramaturgia și proza, romantismul a creat noi specii ca: meditația, (v.) elegia, (v.) poemul filosofic, (v.) apoi drama (v.) și nuvela istorică (v.) etc., permițîmd amestecul genurilor, introducerea liricului în roman, eseu, critică. Reprezentanți de seamă ai romantismului: V. Hugo, Lamartine, Yigny, Musset (în literatura franceză); Schiller, Heine, Grimm (în literatura germană); Byron și Shelley (în literatura engleză); Manzoni, Leopardi (în literatura italiană); Pușkin, Lermontov (în literatura rusă). În literatura română, romantismul s-a afirmat în trei etape: romantismul scriitorilor pașoptisti (1840-1870), un romantism activ, militant, reprezentat prin: Gr. Alexandrescu, I.E. Rădulescu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Alecu Russo, Al. Odobescu, B.P. Hasdeu; romantismul eminescian, ultimă afirmare a romantismului universal; romanlismul posteminescian, reprezentat alături de semănătorism și simbolism prin scriitori ca: Al. Macedonski, B. Șt. Delavrancea, Al. Vlahuță, O. Goga, Șt. O. Iosif ș.a. Prelungiri și ecouri ale romantismului au stăruit și în etapele ulterioare.

ROMANTÍSM (< fr. {i}) s. n. 1. Atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de evocare a lumii în aspectele ei fenomenale, concrete, opunând faptul individual și istoric tipurilor eterne și abstracte ale clasicismului, prin afirmarea primatului factorului emoțional asupra celui rațional, al imaginației asupra observației, prin exacerbarea sensibilității (religiozitate, melancolie, sentimentul naturii), a subiectivității și a spontaneității, prin tendința evaziunii în vis, în exotic, în trecut. 2. Mișcare literară și artistică, apărută în Europa la sfârșitul sec. 18 și începutul sec. 19. R. a influențat nu numai arta și literatura, ci și filozofia, istoria, dreptul, lingvistica, economia politică etc. R. se conturează în fiecare țară ca o mișcare cu conținut și finalitate specifică. Reprezentanții lui se adresează cu precădere tradiției, istoriei, folclorului, considerate ca manifestări ale geniului național. Literatura romantică și-a găsit izvoare și expresii teoretice în cultul rousseauist al naturii, în socialismul utopic, în idealismul kantian, în idealismul subiectiv al lui Fichte, în dinamica dialecticii hegeliene, în idealismul obiectiv al lui Schelling. O înrâurire considerabilă a exercitat, îndeosebi asupra r. târziu, metafizica voluntaristă a lui Schopenhauer și individualismul nietzschean, ca și existențialismul lui Kierkegaard. Definit în genere ca o reacție împinsă până la revoltă față de canoanele tematice și formale ale clasicismului, r. a militat pentru abolirea dogmatismului estetic și al academismului, a domniei raționalismului rece și a ordinii stereotipizate, pentru ieșirea din convențional și abstract, pentru lărgirea nelimitată a universului de probleme, de atitudini, de reprezentări și de imagini ale omului și artei; el a proclamat primatul subiectivității, ideea afirmării originalității, spontaneității și sincerității emoționale, a liberei inspirații personale; a promovat fantezia și sentimentul, cultul eului, individual și național, și libertatea de expresie ca principii și condiții fundamentale ale artei autentice. Sub toate aceste aspecte, r. stă la originea întregirii arte moderne. Pregătit și anunțat de preromantism, s-a manifestat în momente diferite ale evoluției fiecărei literaturi naționale. R. introduce în literatură noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, pitorescul, feericul, culoarea locală, bizarul, fantasticul, romanescul etc.) și favorizează apariția unor noi specii în cadrul genurilor tradiționale, ca și fuzionarea sau transformarea unora dintre cele existente. R. a infuzat lirism genului epic și dramatic, a încurajat amestecul de tragic și comic, de sublim și grotesc, a desființat regula celor trei unități, s-a arătat deschis la inovațiile prozodice. El a sugerat apropierea poeziei de muzică, a prozei de pictură și a tuturor artelor între ele (sincretismul lui Wagner). În privința mijloacelor de expresie, a preferat comparației metafora, vocabulei nobile cuvântul comun, populat, încărcat de valori afective, aluzia, sugestia, verbul energic și elocvent. Subordonând expresia necesității de a comunica „stări sufletești”, romanticii au înlesnit diversificarea stilurilor individuale în funcție de natura mișcărilor psihice și a emoțiilor trăite, cultivând, potrivit temperamentului, stilul patetic, evocativ, colorat, muzical, fraza amplă, încărcată de imagini și antiteze. În proză, el manifestă predilecție pentru peisajul pitoresc, portretul fizic, acțiunea captivantă iar în dramă pentru conflictele violente, eroii antagonici, lovitura de teatru și tirada retorică. Printre reprezentanții cei mai de seamă ai r., în diferite literaturi, se remarcă: frații Schlegel, Clemens Brentano, Achim von Arnim, Novalis, Tieck, Grimm, Hoffmann, Uhland (Germania); Coleridge, Byron, Shelley, Keats, Scott (Anglia); Lamartine, Hugo, Vigny, Musset, Gérard de Nerval (Franța); Manzoni, Leopardi (Italia); Pușkin, Lermontov (Rusia); Mickiewicz, Słowacki (Polonia); Petöfi (Ungaria); Espronceda (Spania) ș.a. În România r. cunoaște trei etape principale: prima, între 1830 și 1840, caracterizată prin explorarea concomitentă a unor motive preromantice și romantice (poezia ruinelor, a nopții, a visului, a meditației), cu influențe lamartiniene (Heliade Rădulescu, V. Cârlova); a doua definește momentul pașoptist, cu predominanța liricii militante, patriotice, vizionare, de evocare istorică, cu descoperirea filonului folcloric (Alecsandri, Alexandrescu, Bălcescu, Bolintineanu, Bolliac, Kogălniceanu, A. Mureșanu, Russo ș.a.); a treia, postpașoptistă, cu inflexiuni elegiace, pesimiste și critice. R. românesc culminează în creația lui Eminescu, unul dintre cei mai mari scriitori romantici europeni. Succesiv (fenomenul e caracteristic și altor literaturi), atitudinea romantică, în diferite ipostaze și parțial, reapare și în epocile ulterioare (Al. Macedonski, D. Zamfirescu, Al. Vlahuță, Delavrancea, Goga, M. Sadoveanu, T. Arghezi, Al. Philippide, E. Botta). În artele plastice, r. este caracterizat cu predilecție pentru exprimarea sentimentelor dramatice, prin intermediul subiectelor eroice și patetice, al temelor istorice și al legendelor medievale, al peisajului furtunos sau cu ruine, evocatoare de frământare și mister, ca și prin colțurile de natură care stârnesc emoțiile intime, duioșia, melancolia și meditația solitară etc., prin cultivarea urâtului și grotescului care modifică idealul clasic al frumuseții echilibrate și armonioase. Actul de naștere al r. în pictură pare să fie compoziția „Ciumații din Jaffa” (1840) a lui A.J. Gros. Tendințele acestui curent pot fi identificate în tablourile sale istorice în care mizeriile războiului sunt înfățișate cu o crudă și violentă veridicitate, într-o cromatică vie și expresivă. R. se definește ca un curent de sine stătător, prin lucrările lui Géricault („Pluta Meduzei”) și Delacroix, Decamps, Fromentin, Gustave Doré, David Casper Friedrich ș.a. În sculptură întâlnim aspecte romantice în opera lui Fr. Rude și Aug. Préault. Apropiat de curentul r., la noi, este C.D. Rosenthal și, în unele aspecte ale operei sale din tinerețe, Nicolae Grigorescu. În muzica r. a fost prevestit de Școala de la Mannheim (Stamic, Richter), de primii mari clasici vienezi (Haydn, Mozart) și, în special, de creația lui Beethoven. Expresia lirică se impune prin liedurile lui Schubert, Brahms și piesele instrumentale ale lui Schumann și Chopin, atingând patetismul prin simfoniile lui Ceaikovski, prin operele lui Verdi și Wagner și prin lucrări programatice de vaste proporții ca „Simfonia Fantastică” de Berlioz. Operele lui Shakespeare, Dante, Schiller, Goethe, Byron, Pușkin, frumusețile naturii, inspiră pe compozitori, le stimulează fantezia, măiestria transpunerilor sonore; armonia și orchestrația devin mai subtile și mai nuanțate; se afirmă virtuozitatea solistică (Paganini, Listz) și dirijorală spectaculoasă. Datorită lui Listz apare genul nou al poemului simfonic. Este valorificat folclorul muzical, se cristalizează școlile muzicale naționale, apar critica și publicistica muzicală. Unii militează pentru revoluționarea limbajului muzical (Schumann, Berlioz, Listz, Wagner), alții preferă să rămână credincioși tradițiilor (Brahms, Reger). Prin Franck, Saint-Saëns, Fauré, Bruckner, r. își trăiește epilogul (postromantism) care s-a prelungit până către mijlocul sec. 20.