2 intrări

21 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

RIT, rituri, s. n. 1. Ritual (2) 4- P. gener. Rânduială, tipic. 2. Confesiune religioasă, ramură autonomă în cadrul aceleiași religii; religie. ♦ Rit vechi = vechea rânduială bisericească, păstrată de secta rascolnicilor. – Din ngr. ríton, lat. ritus, fr. rite.

rit sn [At: (a. 1751) URICARIUL, V. 423/8 / V: rituș / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: ngr ῥητός, lat ritus, fr rite] 1 Ritual (4). 2 (Pgn) Rânduială. 3 Confesiune religioasă. 4 (Spc) Veche credință religioasă.

RIT, rituri, s. n. 1. Ritual (2). ♦ P. gener. Rânduială, tipic1. 2. Confesiune religioasă; religie; spec. veche credință religioasă. – Din ngr. ríton, lat. ritus, fr. rite.

RIT, rituri, s. n. 1. Practică religioasă, ceremonie bisericească; ritual. Iubirea ta să fie asemeni unui rit Ca sufletul din rugă să iasă-ntinerit. ARGHEZI, V. 151. El era în vîrstă de douăzeci și opt ani numai, înalt la stat, barba și părul capului galben, pe care, după ritul religiei, el avea obicei a le purta rase. BĂLCESCU, O. II 257. ♦ Fig. Rînduială, tipic. Pe masa din careul ofițerilor erau așezate după anume rit, lîngă actele de bord, cerneală și condeie. BART, S. M. 97. 2. Confesiune (3), religie. Ostrogski, pe de o parte, fiind de rit grecesc, simpatiza cu coreligionarii romîni. HASDEU, I. V. 111. La egumen se aflau mai mulți greci și arabi de ritul nostru. BOLINTINEANU, O. 293. Grecii asemenea îndemnară pre romîni ca să se servească cu slovele cirilice, ca nu cumva să se strecoare pintre ei, o dată cu literele, și ritul apusean. NEGRUZZI, S. I 347.

RIT s.n. 1. Practică, ceremonie religioasă; ritual. ♦ (Fig.) Rânduială, tipic. 2. Confesiune (2). [Pl. -uri. / cf. fr. rite, it. rito, lat. ritus].

RIT s. n. 1. ritual. ◊ (fig.) rânduială, tipic. 2. confesiune (3). (< fr. rite, lat. ritus)

RIT ~uri n. 1) v. RITUAL. 2) Credință religioasă; cult; religie; confesiune. 3) fig. Rânduială tipizată și invariabilă. /<ngr. ríton, lat. ritus, fr. rite

rit n. ordinea ceremoniilor unui cult religios: rituri sacre.

*rit n., pl. urĭ (lat. ritus). Modu în care se fac ceremoniile unuĭ cult religios: ritu ortodox, ritu catolic.

RIȚ, rițuri, s. n. Crestătură liniară făcută pe o foaie de carton sau de mucava pentru a putea fi îndoită mai ușor fără să plesnească. – Din germ. Ritz.

RIȚ, rițuri, s. n. Crestătură liniară făcută pe o foaie de carton sau de mucava pentru a putea fi îndoită mai ușor fără să plesnească. – Din germ. Ritz.

riț sn [At: LTR2 / Pl: ~uri / E: ger Ritz] (Tip) Crestătură liniară făcută pe o foaie de carton sau de mucava, pentru a putea fi îndoită mai ușor, fără să plesnească.

RIȚ, rițuri, s. n. (Tipogr.) Crestătură liniară făcută pe o foaie de carton pentru a o putea îndoi cu ușurință, fără să plesnească.

RIȚ ~uri n. poligr. Adâncitură liniară care se face pe o foaie de carton pentru a putea fi ușor îndoită. /<germ. Ritz


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

RIT s. v. ceremonial, ceremonie, etichetă, protocol, regulă, ritual, rânduială, tipic.

RIT s. (BIS.) confesiune, credință, cult, religie, (pop.) lege. (E de ~ ortodox.)

arată toate definițiile

Intrare: rit
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • rit
  • ritul
  • ritu‑
plural
  • rituri
  • riturile
genitiv-dativ singular
  • rit
  • ritului
plural
  • rituri
  • riturilor
vocativ singular
plural
Intrare: riț
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • riț
  • rițul
  • rițu‑
plural
  • rițuri
  • rițurile
genitiv-dativ singular
  • riț
  • rițului
plural
  • rițuri
  • rițurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)