ARACAN s. m. v. sărăcan.

RĂCAN, răcani, s. m. (Fam.) Recrut (în armată). – Contaminare între rec[r]ut și râtan.

aracan sm vz sărăcan

iracan sm vz sărăcan

îracan sm^[1] vz sărăcan modificată

îracande s vz sărăcan

îrăcan sm vz sărăcan

răcan sm [At: BACALBAȘA, ap. TRDG / Pl: ~i / E: ns cf răcut] (Dep) Recrut (1) (în armată).

săracan sm vz sărăcan

sărăcan, ~ă smf [At: CREANGĂ, O. 33 / V: sărac~, serac~^[1] sn, sireic~ smf, arac~, ărac~, irac~, îrac~ sm / Pl: ~i, ~e / E: sărac + -an, cf săraca-mi de mine] (Pop; uneori cu sens afectiv) 1-3 Om sărac (7, 9, 12). corectat(ă)

seracan sm vz sărăcan^[1] corectat(ă)

sireican, ~ă smf vz sărăcan

ARACAN s. m. v. săracan.

RĂCAN, răcani, s. m. (Depr.) Recrut (în armată). – Probabil contaminare între rec[r]ut și râtan.

ARACAN interj, v. îracan.

ÎRACAN interj. (Popular, și în forma îraca, numai în expr.) Îracan de mine! = săracul (săraca) de mine! bietul de mine! vai de mine! Î... ra... ca de mine și de mine! Dar nici atîta lucru nu știi? CREANGĂ, P. 322. – Variante: aracan (SBIERA, P. 9), îraca interj.

RĂCAN, răcani, s. m. Denumire depreciativă dată în trecut unui soldat care se afla la începutul stagiului și era încă nepriceput în ale milităriei. V. recrut.

SĂRĂCAN, -Ă, sărăcani, -e, s. m. și f. Om sărac. N-o lasă taică-său să ia un sărăcan. STANCU, D. 80. ◊ Expr. (Exprimînd compătimire) Sărăcan de mîne = vai de mine. V. îracan. De ce m-ați mai chemat, sărăcan de mine. ȘEZ. XII 39. (Cu pronunțare regională) Și tot eu, săracan de mine, voi căuta să te urmez la groapă, că doară n-ai pe nime pe lumea asta. CONTEMPORANUL, V_II 527. Săracan de mine!... Ce-au pățit? ALECSANDRI, T. 349. – Variantă: sireican, -ă (CREANGĂ, P. 52) s. m. și f.

SIREICAN, -Ă s. m. și f. v. sărăcan.

ARACAN interj. v. îracan.

răcan m. 1. puiu de broască; 2. în graiul milităresc: soldat nou și prost (în opozițiune cu deșcă). [Onomatopee după strigătu-i rac-rac-rac! de unde și răcăliciu, răcățel, racateț].

răcán m. (augm. d. rac, ca broscan orĭ broscoĭ d. broască, maĭ ales că tot d. rac vine și racateț și răcănel. Decĭ, epitetu glumeț de răcan e ca și cel de broscoĭ, adresat copiilor). Fam. Soldat noŭ, recrut. V. deșcă. V. și rîtan.

sireĭcánu V. sĭreacu.

răcan (recrut) (fam.) s. m., pl. răcani

!sărăcan (pop.) s. m., pl. sărăcani

răcan (recrut) (fam.) s. m., pl. răcani

sărăcan (pop.) adj. m., s. m., pl. sărăcani; f. sărăcană, pl. sărăcane

îracan interj.

răcan s. m., pl. răcani

sărăcan adj. m., s. m., pl. sărăcani; f. sg. sărăcană, pl. sărăcane

răcan (răcani), s. m. – 1. Brotac. – 2. Recrut. Origine incertă, dar sigur expresivă. După Spitzer, Dacor., IV, 668, de la o rădăcină *rac de origine onomatopeică ca orac în orăcăi. Această explicație se potrivește pentru primul sens; dar al doilea pare că presupune în sursa expresivă un al doilea sens, de „grosolănie, obiect necizelat”, care apare și în unele cuvinte înrudite, dintre cele ce urmează. Der. de la un lat. raccanus, din raccāre „a răcni” (Pușcariu, Dacor., III, 687-9; REW 7019; Candrea), cf. it. raganello „brotac”, sau din rac „cancer” (Scriban) este îndoielnică. Cf. it. rácano „șopîrlă”, racola „broască”, cuvinte tot expresive (Prati, 808). Der. răcănel (var. Bucov. răcăteț, racateț, Trans. racachici), s. m. (brotac): rachet, s. n. (cîntecul broaștei); răchițel, s. m. (Maram., brotac); răcădui, vb. (Mold., a se răsti la cineva), pe care Tiktin și Candrea îl leagă în mod greșit de răgădui; răgălie (var. răgățină, răgățînă), s. f. (îngrămădire de lemne, bușteni etc., tufă noduroasă), var. probabil prin contaminare cu rădăcină (după Tiktin din sl. rogŭ „corn”); radină (var. ratină), s. f. (Olt., tufă), cu același schimb din răgace › rădașcă; rătăcană (var. rătăcanie), s. f. (Mold., mărăciniș urît), cu metateză; rătăcănos, adj. (Mold., neregulat); rancote, s. f. pl. (Olt., Trans., rămuriș, crengi), de la aceeași rădăcină expresivă, cu infixul nazal; rascote, s. f. pl. (rămuriș), var. cuvîntului anterior; răscoage, s. f. (răchițică, Epilobium angustifolium). Cf. rătăci.

săracan Expresia săracan de mine a fost corect explicată de acad. Iorgu Iordan, Stilistica, p. 36, împotriva părerii lui Tiktin și a celei formulate mai explicit de mine (BL, IV (1936), p. 112; DU inventează chiar un adjectiv săràcan „foarte sărac”): punctul de plecare este în săraca-mi de mine. O dovadă că această explicație este justă ne-o aduce o paralelă exactă din aromînă : mărata-n' de mine (Th. Capidan, Aromînii p. 408). Cum se vede, aici a fost păstrat caracterul muiat al lui n < m, ceea ce exclude ipoteza formării cu un sufix -an,.

RACAN, Honorat de Bueil, senior de ~ (1589-1670), poet și militar francez. Unul dintre cei dintâi literați care scriu în manieră clasicistă („Ode sacre”).

răcan, răcani s. m. 1. (mil., peior.) recrut. 2. (deț.) deținut nou venit în penitenciar.

RĂCAN s. v. recrut.

răcan s. v. RECRUT.

răcan, răcani, s.m. (pop.; deprec.) 1. soldat (recrut). 2. pui de broască; linguraș.