răpciug² sn vz răpciugă

răpciug¹ sm vz răpciune

răpcig sn vz răpciugă

răpciugă sf [At: POLIZU / V: (reg) ~ug, ~cig sn, ~ungă, rep~ / Pl: ? / E: nct] 1 Boală contagioasă, de obicei la animale domestice, caracterizată prin ulcerații pe mucoasa nazală, respirație grea etc. Si: morvă, (rar) rapin, (reg) cârtiță (3). 2 Cal bătrân, slab și bolnav Si: mârțoagă, rablă (3), talan.

răpciun sn vz răpciune

răpciune sm [At: CORESI, EV. 144 / V: (reg) râp~, ~ug, ~un, ~ni, ~pici~ ssp / E: ns cf răpi] (Îvp) 1 Luna septembrie. 2 (Reg; îf râpciune) Luna august.

răpciungă sf vz răpciugă

răpciuni ssp vz răpciune

răpiciune² sn vz răpciune

râpciune sm vz răpciune

repciugă sf vz răpciugă

RĂPCIUGĂ s. f. 1. Boală contagioasă de care suferă mai ales caii și care se caracterizează prin ulcerații pe mucoasa nazală, scurgeri din nas, respirație grea etc.; morvă. Cînd auzi calul de la Făt-Frumos că hainele și armele sînt bine curățate și pregătite, odată se scutură și el, și toate bubele și răpciuga căzură de pe dînsul. ISPIRESCU, L. 3. 2. Animal, mai ales cal, bătrîn, bolnav, neputincios. V. mîrțoagă. Iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194.

RĂPCIUNE s. n. (Astăzi rar, popular) Nume dat lunii septembrie. București, 15/27 răpciune. CARAGIALE, T. II 20. Romînii dau lunelor numiri potrivite cu timpurile anului... septemvrie, răpciune. ALECSANDRI, P. P. 34.

RĂPCIUGĂ f. 1) Boală contagioasă a unor animale (cai, măgari, catâri etc.), transmisibilă și omului, care se manifestă prin ulcerații, mai ales pe mucoasa nazală; morvă. 2) fig. Animal (mai ales cal) bătrân și fără putere; mârțoagă; gloabă. /Orig. nec.

RĂPCIUNE m. pop. A noua lună a anului; septembrie. /Orig. nec.

răpciugă f. curgerea nasului (boală lipicioasă la cai): o răpciugă de cal CR. [Origină necunoscută].

Răpciune m. numele popular al lunei Septemvrie. [Lat. RAPTIONEM, seceriș: lit. luna secerișului].

Septemvrie m. a noua lună a anului (a șaptea în calendarul roman): Septemvrie se numește de popor Răpciune. [De origină slavo-greacă].

răpcĭúgă f., pl. ĭ (cuv. slav dintr’o răd. care arată horcăitu, ca și vsl. rŭpŭtati, a murmura, ropotŭ, murmur, hrapati, a sfprăi, a necheza, nsl. hropot, murmur, sîrb. hropati, a horcăi, bg. hropotnica, guturaĭ, rus. hrepetátĭ, a necheza. V. răpștesc, horcăĭ, ropot). Un fel de guturaĭ puternic al cailor și măgarilor. – Animalu răpcĭugos trebuĭe să moară, că remediŭ nu există. Această boală se transmite la oĭ, capre, cînĭ, pisicĭ, ĭepurĭ de casă și om, dar nu și la boĭ și porcĭ. Microbu eĭ se află în muciĭ și balele caluluĭ bolnav, în carnea, sîngele și oasele luĭ, pe hamurile luĭ și pe tot ce a venit în contact cu microbu. Calu răpcĭugos tușește, răsuflă greŭ, are ferbințeală și slăbește văzînd cu ochiĭ. El trebuĭe ucis pe loc și ars cu toate ale luĭ, ĭar grajdu trebuĭe văruit și spălat cu acid fenic în soluțiune de 5%. Omu răpcĭugos trebuĭe izolat.

+răpciugă (desp. -ciu-) s. f., g.-d. art. răpciugii; pl. răpciugi

!răpciune (pop., înv.) (desp. -ciu-) s. m., g.-d. art. lui răpciune (luna ~)

răpciugă (-ciu-) s. f., g.-d. art. răpciugii

răpciune (pop.) s. m., g.-d. art. lui răpciune

răpciugă s. f.

răpciune s. m.

răpciugă, -gii gen. a.

răpciugă (răpciugi), s. f. – Respirație grea, morvă. Origine obscură. Fără îndoială de origine sl., probabil în loc de *răpștiugă, de la răpști „a murmura”; pentru semantism, cf. sb. hropati „a sufla greu” față de hropotnija „gripă”, bg. hropotnica „catar”, rus. sapĕtĭ „a sforăi” față de sap „răpciugă” (Cihac, II, 306). – Der. răpciugos, adj. (cu răpciugă).

răpciune s. m. – Septembrie. – Var. răpciun. Origine îndoielnică. Se consideră reprezentant al lat. raptiōnem „șterpeleală” interpretat drept „culesul viei” (Pușcariu 1433; Tiktin); din lat. *rapatiōnem < rapa, cu sensul de „recoltă de ridichi” (Drăganu, St. rum., 1-6; REW 7074a). Toate aceste explicații sînt forțate. Pușcariu, Lat. ti, 12, s-a gîndit la o creație artificială a latiniștilor, soluție și mai puțin probabilă. Prezența suf. -ciune nu este o probă suficientă că acest cuvînt este moștenit, fiindcă acest suf. se poate atașa și la elemente sl. (cf. slăbiciune). Poate se leagă de cuvîntul anterior.

RĂPCIUGĂ s. v. morvă.

RĂPCIUNE s. v. septembrie.

RĂPCIUGĂ s. (MED. VET.) morvă, (rar) rapin, (reg.) cîrtiță, mucărie. (Cal bolnav de ~.)

răpciune s. v. SEPTEMBRIE.

răpciúgă, s.f. Boală contagioasă la animalele domestice. – Et. nec. (DER).

răpciúne, s.n. (pop.) Luna septembrie. ■ Din punct de vedere agricol, luna septembrie corespunde cu perioada numită „pe vremea otăvii”. – Lat. raptionem „seceriș” (Șăineanu); cf. răpi (MDA).

răpciugă, s.f. – (med. vet.) Boală contagioasă la animalele domestice. – Et. nec. (DER, DEX, MDA).

răpciune, s.n. – (pop.) Luna septembrie. – Et. nec. (DEX); lat. raptionem „seceriș” (Șăineanu; Pușcariu, Tiktin, cf. DER); cf. răpi (MDA).

răpciugă, s.f. – Boală contagioasă la animalele domestice. – Et. nec. (MDA).

răpciune, s.n. – (pop.) Luna septembrie. – Lat. raptionem „șterpeleală”, interpretat drept „culesul viei” (Pușcariu, Tiktin cf. DER); Cf. răpi (MDA).